miercuri, 28 decembrie 2011

Despre Harvard, numai de bine


Motto: " Din fericire maine e mereu azi"

Unii oameni isi uita cheile in usa. Altii, copiii la locul de joaca din mall. Eu am uitat de blog si el de mine. Nu m-a strigat pe nume, nu m-a tras de maneca, nu mi-a cerut o noua jucarie. Probabil ca si blogurile au viata lor, cel putin de sarbatori, am conchis. Si am hotarat sa numesc “maine” aceasta joi si sa depan mai departe povestea povestilor mele, pe unde s-au perindat ele, oamenii pe care i-au iubit, paginile pe care si le-au julit sau mototolit.

Plonjam asadar direct in 2009, la Harvard FAS, cand incercam sa sar cumva peste blocul colegilor mei hiper-destepti, nedrept de cultivati si antrenati sa reziste ore in sir in bibliotecile-templu  Lamont-Widener dar si in barurile-sanctuar OM, Temple si Upstairs in the Square. La cursul de scriere creativa eram singura care la sase luni nu spusese “ma-ma-ma” in engleza. Singura care nu citise inainte de a face pojar Flannery O’Connor, Raymond Carver sau Toni Morrison. Singura care nu stia sa foloseasca parola FAS pentru a survola cele sapte milioane de carti accesibile noua, studentilor.

Aici se cere un intermezzo explicativ. La Harvard e imposibil sa fii exceptional. Toti sunt. E aproape imposibil sa fii excentric. Oricum nimanui nu-i pasa. De la zecile coduri pantone de culori ale pielii, la cartile publicate la 20 de ani, de la OZN-urile artizanale ale vecinilor de la MIT la fluturii lui Nabokov de peste drum, toate s-au mai vazut. Iar in campus privirea este discret blazata, chiar daca rimelata cu politetea incluziunii si pe alocuri ascutita de nervul competitiei. 

Am hotarat atunci sa fac ceva cu adevarat diferit. De neconceput. Complet in afara reperelor. Am lipsit o zi.  Si am confectionat apoi o poveste pentru a-mi justifica balcanicul chiul. Restul s-a rostogolit cu repeziciunea vestilor bune: profesoara m-a invitat la un ceai acasa, am facut un plan pentru o noua carte, apoi m-a recomandat unui coleg de la catedra de teorie muzicala. Ce lucruri drepte mi-a impartasit dr. Wright despre "Povesti din Padurea Muzicala", intr-o alta zi de maine. Caci aceasta s-a cam intunecat.

duminică, 18 decembrie 2011

Primele mele sapte carti

....s-au nascut acum sapte ani.  Tocmai renuntasem la o slujba cu vizibilitate, putere si status. Ma indreptam bajbaind catre un damb privit cu politete dar niciodata aclamat. Sa-l numim Hopul Primului Copil. Si sa bem repede un pahar cu apa ca sa ne venim in fire.


Primul copil. Mic. Urat. Frumos. Pe cale de a fi iubit.


Fragil ca un firicel de luna, primul meu copil tipa ca o soprana la repetitii. Cu ceva pauze, putine si scurte. Am leganat-o ore in sir.  In brate. Pe perna. Cu patul. Cu masina. I-am cantat imnul national, balade de Alifantis, romante si cantece de catanie. Cand am ragusit, i-am pus Vivaldi. Si s-a facut liniste.


Dupa cativa ani, fata mea recunostea fara efort, de la primele masuri, bucati din  Bach, Albinoni, Pachelbel,  Beethoven, Chopin,Ceaikovski, Strauss, spre deosebire de tatal sau care o intreba spasit : "sa fie Mozart?". Au inceput sa curga apoi povestile despre ce ne spune fiecare piesa muzicala. Incet-incet, s-a conturat un spatiu magic, Padurea Muzicala, in care sapte compozitori- spiridusi traiesc in sapte copaci. Si pentru ca invatasem din publicitate ca sexul, animalele si umorul asigura memorabilitatea, am hotarat sa folosesc doua dintre ele ( ultimele doua) pentru a schita niste povesti cu ritm alert,creative si...educative despre muzica clasica.


Este ora doua dimineata.Un copil sau poate doar o mata se tanguie  in departare. Maine povestim ce se intampla cand brand audit-ul se intalneste cu teoria muzicala intr-o vara fierbinte, la Harvard.


Tot maine, la Adevarul, apare prima mea carte, "Poveste muzicala de Craciun". Sper sa fie mai putin zgomotoasa decat primul copil. Sau poate nu.