vineri, 23 noiembrie 2012

Partitura unei petreceri din Padurea Muzicala

Partea buna a unei petreceri de copii este ca, dupa zile de freamat si de pregatiri, dupa ore ( sau ani?) de zumzet, chiote ( pe cateva octave), dans, vopseluri rasturnate, evantaie desirate, totul se termina. In linistea nefireasca de dupa, doar dara de cometa a resturilor de confetti ne aminteste de ce trebuie sa plecam urgent in vacanta. Cat mai departe. De exemplu, in Padurea Muzicala.


Mai jos, partitura unei petreceri cu Strauss.

  •  Teatru de papusi dupa povestea valsului din ultima seara de mai. Ca recuzita, umbrela de dantela, evantaie, palarii, orhidee, valuri de matase. Copiii primesc un sal satinat pentru a incerca, pentru o clipa, cum este sa vada viata in roz. Frumos! s-au minunat fetele. Plictisitor! au protestat baietii. De acord. 
       

  •  Proba pantofului. Descoperim cu uimire ca minunatul condur satinat al bunicii printului Ashley ( Cenusareasa, ati ghicit) ni se potriveste tuturor! Paunul lui Strauss, Grand Junior, trebuie sa gaseasca o alta proba pentru a alege mireasa regala. Deocamdata, vals!



  • Pictam pahare muzicale. Minunate ca suporturi de lumanari cu parfum de roze .

























  • Rontaim morcovi

  • .... si note muzicale


luni, 19 noiembrie 2012

Papusile din Padurea Muzicala -episodul al 2-lea






Primele papusi din Padurea Muzicala
























Multumim Ioanei Popovici ( papusihandmade.blogspot.com), cea care reusit sa creeze zece papusi in zece zile cu gratia fireasca a artistului daruit. Fara ea, teatrul din Padurea Muzicala ar fi ramas o idee suspendata intre doua portative de ceata.




marți, 2 octombrie 2012

Usor cu pianul in parc

" Cand ar trebui sa inceapa un copil pianul?" ma intreba din senin o mama, vecina de banca si, iata, si de preocupari, mai deunazi, in parc.

Nu, nu am banuiala ca port cu mine aura intelepciunii maternale si nici ca faima povestilor muzicale  ( vandute, totusi, in 120.000 de exemplare…) ar fi ajuns la nisipar. Declicul interogatiei l-a prilejuit pesemne observatia lui Sashi despre o doamna insarcinata, imbracata in negru: “ Parca e un pian fara roti”. Si graba mea de a masca nefericita comparatie: “ cine deseneaza primul o cheie sol merge la lebede”.
Totusi, chiar asa,  cand  “se” incepe pianul?
 Liric, as raspunde ca inainte de a ne pune aceasta intrebare. Muzica este, ca si vorbirea, un limbaj al firescului. Cand o proptim in cuiele ruginite ale normei, moare – la fel ca  limba de care ne vom apropia prin scheme si lectii chinuitoare si nu o vom iubi niciodata. Muzica este un sir de intamplari care nu se aduna contabil ci se multiplica, fara rost, in generozitatea iubirii. E mama care ne canta “ Dunare-Dunare” inainte de culcare, e sonata care se aude pe o strada cu ciresi batrani si pisici decrepite, e un concert cu Radu Lupu, e chemarea “sticle goale cumpaaar”- infinit mai sensibila decat un intreg concert de Messiaen.
Militant, as spune niciodata, cat timp aspiratia de a ne vedea copilul cu mainile infipte in clape (88, in total) e ancorata in:
-          ambitia de a avea un urmas cu o agenda mai bine garnisita decat a colegului de gradinita,
-          reveria romantica de a creste o fetita-printesa-balerina-pianista-artista-ista
-          invidia abia pudrata a prietenelor
-          dorinta ca cel mic sa fie mai breaz decat tatal sau, cel pentru care Bach e o ruda obscura a lui Hornbach.
Dincolo de interpretarile lirice sau militante, ar mai fi si raspunsul statistic. Daca citim biografii, cei mai multi pianisti de concert incep sa cante la 3-5 ani ( excluzand valul asiatic de copii asezati in fata clapelor la 1 an). De obicei, au parinti muzicieni sau profesori de muzica, asadar locuiesc printre armonii, cel putin instrumentale.  Cei mai multi dintre cei care abandoneaza pianul pentru totdeauna ( excluzand aici refuzul regelui Mihai de a mai canta dupa momentul exilului) incep lectiile la 6 ani si le sfarsesc peste alti trei, fie cand parintii obosesc sa insiste sau cand copiii devin mai vocali in refuzul lor. Interesant e ca cei care se apropie de pian in adolescenta au sanse mai mari sa-i ramana loiali toata viata.
O concluzie ( sentimentala-militanta-statistica): lasati prescolarii sa se apropie firesc de muzica, dati-le adolescentilor o sansa sa se bucure de timpul suspendat din jurul claviaturii, invatati-va copiii alfabetul muzicii cu mai multa dragoste si mai putine bastonase si liniute.
PS: In imagine, Sashi (5 ani) “compunand” un cantecel in notatia A-B-C. Mai jos, desertul care i-a rasplatit imaginatia, nu efortul. Despre reteta muzicii dulci, in viitor. Tot atunci, povestea norului de ciocolata presarat cu fructe de padure.





joi, 15 martie 2012

Cum sa publici o carte...

...cu ajutorul unui ponton.

                                                              
Imaginati-va o dupa-amiaza de vara, la buza lacului.  Junior face grab, spinning, flipping. La carma, Dezde isi valureste parul blond in sincron cu corpul de balet al trestiilor de pe mal. Jurgen masoara directia oricarei adieri, el este omul de baza in caz de furtuna, prinde copertine, ancoreaza pontoane si emite avertizari de bursa meteo. Intre doua ture de ski ( aproape mono), se rontaie pepene rosu, se descifreaza sensul de citire pentru tatuajele lui Face, se evoca cu evalavie barefoot-ul si Banana Somebody. Apar Vaca, Vaporas si timpul de palavrageala se dilata, asa ca ajungem la muzica simfonica, la Bach, la festivalul de orga, la Ilse Maria Reich, minunata organista si ...mama a unui boarder certat cu vanturile- Jurgen, pre numele sau care nu accepta diminutiv.

- Crezi ca mama ta si-ar putea arunca o privire peste niste povesti muzicale, inainte de a le trimite la editura?  il intreb pe arianul care isi asteapta randul sa sara peste val.

- Nu, spune Jurgen si face o pauza inteleapta.

Tocmai incercam sa ma repliez dupa aceasta foarte nemteasca precizie a refuzului, cand singurul boarder din Romania care a urcat ca flautist pe scena Atheneului continua, in ritmul lui blajin:

- Nu, mama ar fi incantata sa revizuiasca o carte de educatie muzicala pentru copii. E vocatia si preocuparea ei de zeci de ani.

Suprarealul este doar o figura de wakeboard pe pontonul eroului Junior si al temerarei sale Dezde. Aici isi deapana povestile capitani de avioane si producatori de telenovele, bancheri si studenti, corporatisti si chirurgi. Aici se numara contuzii, extensii, dilatari ( de pupile). Iar daca aveti nevoie de doctorul Filipescu ( adevaratul Filipissim al ortopediei), pontonul ramane cea mai buna recomandare.

PS:  Ilse Maria Reich revizuieste textul Povestilor Muzicale. Gasesc un editor care se hotaraste sa citeasca manuscrisul dupa ce m-a vazut facand mono pe lac. De ziua fetei mele, pleaca prima carte la tipar. De ziua editorului meu, iese ultima carte. In Junior we trust!



(Mai sus, 154 de skiori trasi simultan pe apa sau tot atatia scriitori aspiranti,  incercand sa iasa din anonimatul nepublicatilor)

duminică, 11 martie 2012

Masa de nastere

Gata. S-a intamplat. Toate cele opt carti din seria Povestilor Muzicale au iesit in lume. Cand privesc in urma, vad noua luni de aproximari, de iluminari, de ceaiuri, de zapezi. Noua luni de poveste. Mai vad  un ponton, un pat si o masa. Astazi, va prezint ultima piesa din sirul genezei. Da, vorbim despre deloc banala masa.

Masa pe care s-au nascut ilustratiile mi-a devenit mai familiara decat verisoara sa din bucataria de acasa. In jurul ei am decupat vizual textul cartilor, am potrivit personajele, am rontait prajituri, pizza, fursecuri, ciocolata ( hm, o mare rontaiala, deci). Masa Adrianei si a lui Sebi, prieteni buni ai spiridusilor din Padurea Muzicala, ilustratorii mei minunati pe care i-am gasit dintr-o banala intamplare: mi-a placut expresia din ochii unui personaj postat de Adriana pe site-ul asociatiei ilustratorilor romani.


Cu Adi, cea care urma sa dea viata spiridusilor m-am intalnit apoi la Carturesti, intr-o amiaza de iunie. Imi pregatisem, profesionist,  'brieful pentru ilustratie': descrierea  personalitatii fiecarui personaj, detaliile fizionomice si de costum, plus o mapa cu imagini de 'stare' ( in publicitate s-ar numi mood board) ca sursa suplimentara de inspiratie. Si, asteptam, cu ceva trepidatii bine mascate de rochia neagra de birou, sa apara artista.




Si iata, in sala cu podele arcuite, a intrat Adriana, delicata, calda, cu o privire departata de vibratiile cotidiene ale celor care par. Eficienti. Profesionisti. Pragmatici. Ne-am regasit, asadar, doua zane la inceput de poteca literara. Ne-am promis o carte cum nu a mai fost.
Apoi, ne-am luat vacanta.

 In octombrie aveam deja o editura (Adevarul) si niste termene de predare de...basm.  Sebi ni s-a alaturat atunci in demersul suprarealist de a preda o carte la fiecare doua saptamani. Iar Ale s-a oferit, tocmai din Germania, sa ne puna in pagina textele si ilustratiile, intr-o grafica eleganta si jucausa. 


Patru oameni, intre timp prieteni. Adriana Gheorghe- minunata zana a culorilor si a portretelor expresive.  Sebastian Oprita- vrajitorul peisajelor, costumelor si detaliilor arhitecturale. Alexandra Cor -maestrul de ceremonii al cartii, cea care a legat imaginea de cuvant. Si 'autoarea'- cea care raspunde de obicei la numele de Andone, intotdeauna la cel de 'mama' si mult mai rar la cel de Cristina.

 Maine va povestesc cum se poate publica o carte cu ajutorul unui ponton. Alte personaje, tot prieteni: Junior, Dezde, Jurgen. Pe curand!


PS: Sunt la cura de De-Facebook. Drept pentru care, in afara butonului albastru "distribuiti pe f", am decis sa nu-mi mai gasesc scuze (s-a maritat Bold, e ziua Denisei, si-a reactivat contul Irina, Catrinel se bucura copilareste de un autograf, etc) pentru a-mi verifica zidul, a survola profile si a face comentarii. Asadar, va voi regasi mai putin pe "wall" si mai mult la un ceai. In parc. Pe strada. La vernisaj. Pe ponton. La concert. In Piata. La piata.

La buna vedere!



marți, 6 martie 2012

Colaj



Legenda...colorata
  • Joi, 1 martie, Ziua Internationala a Cartii. 
  • Sapte ateliere de carte 
  • Impreuna cu Adriana, zana culorilor, si, desigur, cu Allegretto, iepurasul lui Mozart.
  • Sapte compozitori, pentru sapte clase de copii, intre 6 si 9 ani.
  • Ocazie cu care mi s-a confirmat ca Tinutul Alb- Negru exista
  • In fiecare clasa, cel putin un copil a povestit ca si-a petrecut vacanta in tara unde nu sunt culori iar singura nota permisa este do
  • Unii si-au amintit ca acest tinut este aproape de China
  • Pentru cativa, Alb-Negru este locul in care parintii pleaca in delegatie
  • Din fericire, Mozart a adus curcubeul muzical ( am adaugat eu)
  • Ceea ce explica de ce jucariile primite din Tara Alb-Negru sunt totusi colorate
  • Ura!



Doua baluri, acelasi ecou

Bucurestii cunosc doua baluri-reper, cu (ceva) istorie, panas si mediatizare.

Primul, de Halloween, e in primul rand un eveniment media. Si un carnaval, in adevaratul sens al cuvantului: carne-vale ( adio carne, pregatirea de post printr-un rit de debuseu si de rasturnare a reperelor cel putin pentru o noapte). Aici te poti intalni cu un Ilie Nastase negru,  o Leslie Hawke- regina Maria, o Andreea Esca - fantoma ( sau radiografie) o Amalia Enache- cat woman. Pene, paiete, peruci, pudra, ruj pe buze, peste buze, peste dantela, pe pahar. Temporare pierderi ale constiintei vizuale cu prilejul repetatelor blitzuri care par interbelice prin exploziile lor zgomotoase de unde-corpusculi. In fiecare colt, licurici rosii te avertizeaza ca da, se inregistreaza, suntem live, fiti mai animati. Apoi intrebarea " cat veti dona in seara aceasta?"  obsesiv-reiterata.  Si, desigur, coda: " in ce sunteti costumat?", al carei raspuns nu este niciodata ascultat pentru ca ne grabim catre deliciul etichetei devoalate : "de la ce creator este rochia? dar pantofii?". Muzica se aude cu ecou, discursurile par bruiate de niste nimfe ascunse in ziduri, conversatia ar putea curge agreabil daca nu ar fi expectorata din adancul plamanilor pentru a ne auzi. Palatul Parlamentului are marmora dantelata, candelabre grele, mult aur, si deloc acustica. Suntem ce vedem. De auzit, pe alta data, la un ceai tihnit.

Spre primavara, ne asteapta Balul Vienez, mult mai putin zgomotos. Cu o pondere consistenta a  zonei austro-germane de bancheri, ambasadori si expati, este un eveniment mai degraba corporatist. Infinit mai disciplinat, fara revarsari de exuberante, televiziuni, fotografi si Hollywood glam. Desigur, insa, aceeasi acustica subminata de nimfa indragostita de Narcis. Ceva mai bune sanse de conversatie la masa, pentru ca Strauss e mai ingaduitor cu reverentele verbale decat Abba. Cand microfonul trece la §t!§èà! Band, orice reverenta se crispeaza intr-un inevitabil zambet surd, dar politicos. Ne imaginam ce spune celalalt iar discursurile paralele descriu niste numere hilare de imaginatie.

Sambata aceasta, la Balul Vienez de la Bucuresti, rochiile de bal au intrecut ca numar ( si paiete) rochiile de cocktail iar papioanele-cravatele de birou. Semn de normalitate. Cadrilul a iesit, in sfarsit, mult mai armonios decat in anii trecuti, desi a debutat anevoios, cu o dispunere ingramadita amintind de strapungerea liniilor dusmane de catre infanteria romana. Maestrul de ceremonii, cu un accent si o rabdare germane, merita cu siguranta toata lauda. Timp de mai bine de patruzeci de minute, pe aceeasi melodie, a insistat sa ne transmita regulile imperialului cadril, explicand cadentat cum trebuie facuta reverenta, deplasarea pe diagonala, prezentarea doamnei, etc. Am avut o trecatoare ezitare in momentul in care ni s-a indicat schimbarea partenerilor, pentru a ajunge cu " the wrong lady". Cum ma simteam destul de bine descrisa de aceasta eticheta, m-am gandit sa raman pe loc, dar nu, cadrilul are ordinea sa superioara care trece pentru indoielile individuale. Asa ca am schimbat partenerul, am devenit " the wrong lady" a altcuiva, si in, fine " the right lady" a celui care ma privea fermecat, de la bun inceput.

Cred ca am facut bine.

miercuri, 29 februarie 2012

Bravo, brava, bravi: bune maniere la concert


  Prima poveste din "Strauss si valsul trandafirilor de mai" e un mini-indreptar de bune maniere la concert pentru iepurasi, veverite si copii. Poate astfel veveritele nu vor mai sparge nuci in timpul valsului de intampinare, iar cotofenele nu vor "sopti" de sa se sifoneze partiturile violonistilor.

Regula no1: Fara zgomote in timpul spectacolului. Fara rontait. Fara fatait. Fara soptit.

- Sa nu uitam pupezele, adauga paunul Grand Jr. La ultimul spectacol, nu am reusit sa vad nimic pe scena din cauza palariilor unor tinere inaripate, nu dau nume.

Da, asa ajungem la regula no 2: Ne imbracam cu respect fata de muzicieni si fata de ceilalti spectatori. Nu ne aratam ghearele de la picioare nici daca e vara si cald. Fara sandale, fara pantaloni scurti, fara camasi suflecate. Cat despre fete, dar mai ales despre pupeze si cotofene, atentie la coditele-fantana din varful capului, la pampoane si la palariile ca niste cuiburi. Nu e carnaval, nici circ. 



Cand intra pe scena membrii orchestrei, aplaudam pana se asaza ultimul dintre acestia. Aplaudam cand isi face aparitia violonistul-sef (concert-maister), cel care va da tonul pentru ca ceilalti muzicieni sa isi poata acorda instrumentele. 

- Imi amintesc cum o mierla din alta padure a batut din aripi pana i-au sarit fulgii cand muzicienii au terminat de acordat instrumentele. A crezut ca acesta a fost tot spectacolul! suspina paunul Grand Jr.

Cand se termina concertul, aplaudam si strigam "bravo" pentru un solist, "brava" pentru o solista si "bravi" pentru mai multi muzicieni. Atentie, doar cand se termina concertul, nicidecum in pauzele dintre parti. 

- Din pacate, unele caprioare se grabesc sa tropaie admirativ de fiecare data cand muzica pare a inceta, stricand magia concertului, adauga mahnit Grand Jr.

Si iata regula no 3: Daca nu suntem siguri, asteptam pana aplauda ceilalti spectatori sau pana dirijorul se intoarce cu fata catre public si se inclina. Desigur, mai simplu ar fi sa urmarim ce scrie in program. 

Daca ne e sete sau foame, asteptam pauza, apoi mergem in foaier si doar acolo putem gusta niste dulciuri sau niste racoritoare. Ideal ar fi ca acestea sa nu fie aduse de acasa, din scorbura fiecaruia, si in niciun caz sa nu fie pastrate sub aripa in sala de concert.  

Pana la urma, regula de baza este: bucurati-va de muzica, dar ingaduiti-le si celorlalti sa se bucure de ea!



marți, 28 februarie 2012

Dantela, fluturari de gene si ceva snobism

Saptamana Strauss incepe cu o sesiune foto- dantela, roz, orhidee- pentru a intra in atmosfera muzicii pe care se fac promisiuni de dragoste ferice.




Povestim in urmatoarele sapte zile trandafirii despre atelierul de creatie pentru Ghid de buna purtare la concert. Ocazie cu care va veti aminti sa strigati "brava" unei soprane, nu "bravo" ( decat daca doamna arata excesiv de masculin). Ne oprim pret de un vals asupra istoriei familiei Strauss, un fel de telenovela Belle Epoque cu dramolete, rasturnari de situatie si efluvii de sentimente.  Duminica depanam impresii de la Balul Vienez de sambata seara ( muzica, matase, fluturari de gene).

Si, cu voia dvs, vom incheia glorios cu o recenzie creativa a Istoriei Snobismului ( daca nu in saptamana Strauss, atunci cand?).

Pe o alta zi de maine!





duminică, 26 februarie 2012

O imposibila iubire- executive summary

Ea- inalta, frumoasa, depresiva ( sau, dupa un decupaj modern, bipolar-dezordonata), excesiv de sensibila, talentata, cu inclinatii homosexuale.

El- urat, batran, aspru, riguros, complet lipsit de imaginatie, cu o liota de copii, vaduv.

Ea- compozitor stralucit, cu succese fluctuante in randul avizatilor, traind excesiv, fara sa-si planifice ziua de maine.

El- bogat cum numai un baron cu particula 'von', cai ferate si exploatari miniere poate fi in Rusia.

Ar putea fi o banala poveste de iubire.

Acum inversam genurile...

Si brusc intelegem de ce intre Ceaikovski si d-na von Meck nu a fost decat o stralucita corespondenta, una dintre cele mai bizare din istoria muzicii, nu lipsita de emotie sau de energie erotica. O poveste de iubire a doua suflete aflate in trupuri care nu se doresc. A doua minti care au nevoie una de cealalta pentru a trece prin rutina zilelor incarcate de facturi si fracturi casnice ( von Meck) sau pentru a-si sublima tulburarile creative, insomniile cronice, spaimele si vinovatiile fara nume( Ceaikovski).

Ani de zile si-au scris zilnic. Scrisori si...cecuri ( ultimele din partea Nataliei von Meck, desigur). Nu s-au vazut insa niciodata. Aceasta fiind conditia romantica impusa de la bun inceput de o vaduva batrana (dupa standardele vremii), urata, bogata, dependenta de muzica si singura. Catre un compozitor frumos, stralucitor, excesiv si bantuit de angoase.



Ca de obicei, genul conteaza.

E doar o observatie narativa, rog feministele sa inteleaga.

vineri, 24 februarie 2012

Vesti bune: pietonii si vuitonii in sfarsit... inegali.

Un amic publicitar m-a certat pentru ceea ce el a numit 'hiatusul dintre pozitionare si distributie'. In termeni profani, acesta presupune eroarea de a fi scris niste carti adresate segmentului premium, sofisticat, 'corporate' si de a le fi distribuit printr-un mijloc complet strain targetului. E imposibil de parcat langa un chiosc de ziare, s-a plans prietenul meu, iar vanatoarea de carti din fiecare luni poate fi un exercitiu familiar pensionarilor, nu si oamenilor ocupati care se simt dezarmati dupa al doilea "nu mai avem, cautati vis-a-vis, dupa intersectie".

Da, se pare ca pana acum "Povestile din Padurea Muzicala" s-au comportat ca niste carti pentru pietoni. Au ajuns cuminti in case, aduse de bunici, invatatori, profesori. Nu au zguduit paradigme artsy, fancy, hipster, uber-cool. Desi sunt carti bune nu numai de depozitat in bilioteca ci si de aratat, pentru a impodobi un cadru creativ.




















Aici 'vina' imi apartine. Am ales varianta publicarii intr-un tiraj care in Romania are rezonante de Coelho. Fara costuri suplimentare de promovare ( am renuntat cu usurare pana si la cutuma evenimentului de lansare, cel la care autorul culege laude dezlantuite si plictiseli inabusite). Si da, am ales o distributie de masa pentru o carte aspirationala. Cred ca sunt suficienti pietoni care pot pronunta "Chopin", fara a ne duce cu gandul la 'shopping' cu consoana finala cazuta. Pentru care Bach trece inainte de Maybach. Si pentru care Ceaikovski nu are legatura nici cu ceaiul, nici cu ski-ul.

Cel putin pana acum, am avut dreptate. La fel si prietenul meu, care va trebui sa faca un efort suplimentar pentru a ajunge la librariile Adevarul (fara parcare) sau pentru a accesa www.adevarulshop.ro. Pana la urma, Povestile din Padurea Muzicala pot fi carti de pietoni. Nu insa de Vuitoni. Si e bine sa fie asa.

PS: Visez o zi in care voi cere un taxi pe strada M..., iar dispecera ma va intreba, nelamurita: 'm' de la Mozart? Nu, de la macaroane, ii va raspunde pe speaker prietenul meu publicitar care va fi inteles ca muzica e singura democratie adevarata.

Strasnic, vinavat, Moscova



Vinovat e un cuvant rusesc. Vinavat, ca sa respectam pronuntia. Tot astfel strasnic. Intre vinavat si strasnic se perinda o intreaga experienta culinara moscovita, in care prea-plinul, abundenta si culorile naucitoare descriu un baroc slav chiar in sensul etimologic al termenului: perla neslefuita. Neslefuite par restaurantele Godunov sau CDL - barbare prin poleiala lor de prada mongola expunsa in obscuritatea unei bisericute din lemn. Strasnica- mancarea adusa in farfurii ale caror dimensiuni nemaivazute te obliga sa-ti tii mainile departate de corp intr-o gratioasa pozitie a doua din Lacul Lebedelor.

Rata indesata cu stafide, orez si mirodenii, puiul Kiev ( bun prieten al ratei de mai inainte), coltunasii ( ati ghicit, umpluti), totul e o mare revarsare sau o strasnica umplutura. Ne salveaza muraturile de poveste (usturoi, hrean, morcovi, dovleci) chiar atunci cand nostalgia prea-plinului- care- fuse incepe sa picure in tonuri minore. Pe nesimtite, empatizam cu jelania femeilor trupese venite sa ne cante despre serile din Moscova, iubiri de pusta, katiuse si kalinci. Am ochi negri, drept pentru care prind din zbor o dedicatie facuta prin arcuiri complice de sprancene de catre o babushka din cor. Litania-vals "Ocii ciornaie" m-a gasit totusi nepregatita, asa ca, dupa o lupta dreapta cu nostalgia sufletului rus, nu am altceva mai bun de facut decat sa ma concentrez asupra servetului bogat brodat de pe masa. Daca plangeti usor, nu mergeti la Godunov si, in general,  la niciun alt restaurant din categoria 'strasnic'. 


In zona 'vinavat' se inscriu restaurantele in care influentele aristocratic-europene ( mai ales franceze) sunt reinterpretate ruseste. Cu mult aur, mai precis, daca ne referim la Most (dreapta). Cu atmosfera de nunta ( Savoy). Sau cu misterul unei biblioteci nobiliare- Puskin Cafe ( vezi mai jos).


Sa adastam aici o vreme, pentru ca da, imi place povestea cafenelei nascute dintr-un vers,  patruzeci de ani dupa ce Gilbert Becaud canta despre Natalie, Piata Rosie si...Puskin Cafe. Despre primele doua avem motive serioase sa credem ca existau si in anii 60,











Ultima a fost deschisa abia catre sfarsitul anilor '90 intr-o veche resedinta nobiliara. Carti vechi. Pian. Mai ales...liniste. Altfel, gustari cu nume poetice  ( Vis de iarna, Vis de vara). Surprinzator, o suta de varietati de miere ( de pusta, de paduri arctice, de ienupar, etc).  Deloc surprinzator, tot atatea feluri de sampanie. Pentru a pastra nuanta de vinovatie, presupun.  Potentata la final de foaia delicat scrisa cu niste cifre barbare, si iata ca revenim la sentimentul strasnic al fiintei. Iesim pe cel mai vechi bulevard din Moscova, Tverskaia, acolo unde Ceaikovski a poposit la un hotel dupa o casatorie nefericita (si neconsumata) cu o fosta eleva. Aerul e proaspat, casele sunt joase, miroase a tei si a Iesi. Ne imprietenim, in sfarsit, cu mama Rusie, ajutati de niste trufe din pivnita cofetariei Puskin.  Si mai ales de o noapte de iunie, a carei lumina polara ne absolva de orice vinovatie si ne ingaduie sa traim... strasnic.

vineri, 17 februarie 2012

Nu ma uita

"Cioburi. O mica sticla cu esenta de violete se sparse in bucati disonante. Petale. Cupele crinilor se deschisera ca niste panze de corabile, apoi cazura greu pe podea. Vantul ivit de nicaieri se franse la fel de brusc cum incepuse. Apoi pendula batu ora sapte si, din ultima raza a apusului, se desprinse o zana uituca. (...) In Taramul Uitarii, langa un calut violet, o zana canta la pian si face briose. Degetele-i subtiri tin minte ceea ce ea a uitat de mult. Cand se face seara, se indreapta cu pasi usori catre veranda desenata de iedera. Culcata cu capul in poala mamei Lethe, priveste cum doarme cerul".

Nu-ma-uita este mica zana cu par violet care incearca sa destrame vraja uitarii invatand pe dinafara nocturne de Chopin. E ultima poveste din "Chopin si balada stropilor de ploaie". Si a saptea schita din "Povesti de adio" ( de citit peste noua luni). Obsesie? Nostalgie? Incapatanare? Mai degraba piatra unghiulara.

Probabil ca fiecare om are un cuvant-cheie, un fel de capat de lumanare care sa-l poarte prin lume. Cu care sa-si arda degetele. Sa-si afume parul. Si cu care sa se reflecte in ochii celorlalti. Cuvantul meu este uitarea. De cand ma stiu, ma tem sa nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cartile pe care le-am citit, sa nu uit cheile in usa si cardul in bancomat. Pastrez bilete de dragoste si bilete de tramvai, mailuri de adio si cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sarbatoresc niciodata). Culeg cate o piatra din fiecare colt de pamant care m-a julit cu frumusetea sau cu pustietatea lui. Si, mai ales, am cimitirele mele preferate *: din Botosani ( cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de rasarit), din Praga, desigur, apoi cele din Cannes ( cu belvedere marina), Montmartre (literar) si Brasov (german).


Chopin este tovarasul meu in taramul uitarii. Nu ma copleseste ( ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu ma adanceste in profunzimi metafizice ( ca Bach, Albinoni, Corelli), nu ma striga pe nume de inger ( ca Mozart). Nu ma vindeca, nu ma cearta. Ma acompaniaza.

PS: Iata ca se incheie saptamana Chopin. De luni va fulgui peste noi o carte despre Ceaikovski, cu povesti de ceai si de zapada.


[*] Promit un articol cu moda de cimitir, despre fascinantele trenduri in inscriptii si decoratiuni “eterne”.

joi, 16 februarie 2012

Cui i-e frica de MM?


Fata mea detestà clovnii. Drept pentru care, la fiecare petrecere de copii, avem un ritual. Mai intai intru eu, pentru a sonda terenul: " dar clovni, aveti?". Apoi ne facem un plan de bataie a carui varianta ideala presupune o lunga plimbare prin imprejurimi atunci cand apar perucile roz-mov si zambetele varuite. De fiecare data, insa, ajungem cumva la mainile infipte-n sold si la privirea incruntata catre animatorul binevoitor care mie nu imi pare clovn, dar fetei mele da. Si mai ales la sentinta "miroase urat aici" aplicata de la inaltimea celor 110 cm nefericitului care insista sa ne coopteze in niste jocuri atat de noi, atat de distractive.


La randul meu, nu pot spune ca am avut o relatie prea buna cu clovnii. Ca fost publicitar, ii inteleg. Copil cuminte fiind, ii toleram ca un bruiaj obligatoriu inainte de dresura cu maimute si ponei. Incadrati in categoria " tanti cu pene si paiete", ii aplaudam  tare-tare ca sa plece cat mai repede. Rabdarea mea avea insa o limita, descrisa de cele trei bile negre unanim recunoscute drept Mickey Mouse. Cu manusile lui albe, supradimensionate, de infractor sau de boxer, inca mi se mai pare un personaj dubios. Iar vocea-i stridenta, de soprana nevrozata, imi da si acum fiori cand o regasesc in variatiuni de ghiseu.


Cineva mà intreba de ce am scris Povestile Muzicale. Raspunsul pretentios implicà un paletar de culori speciale, de la teoria muzicalà la experienta de trainer, de la strategia publicitarà la nostalgiile creative post-partum. Varinta scurta? Din teama de Mickey Mouse.




PS: In bestiarul actual al personajelor pentru copii, MM imi pare brusc benign. Printre bakugans, ben-teni si alti monstri cu ochi goi, soricelul Disney se misca pozitiv, e costructiv si echilibrat. Cam ca un presedinte american intr-o adunare de extraterestri pixelati. Sorry, Mickey!





marți, 14 februarie 2012

Acasa e ... Chopin

Azi iubirea e ocupata sa insemneze orasul cu urme de ruj.

Umfla baloane, liciteaza flori, rontaie briose in forma de inimioare.

Mai bine ar da zapada.