marți, 2 octombrie 2012

Usor cu pianul in parc

" Cand ar trebui sa inceapa un copil pianul?" ma intreba din senin o mama, vecina de banca si, iata, si de preocupari, mai deunazi, in parc.

Nu, nu am banuiala ca port cu mine aura intelepciunii maternale si nici ca faima povestilor muzicale  ( vandute, totusi, in 120.000 de exemplare…) ar fi ajuns la nisipar. Declicul interogatiei l-a prilejuit pesemne observatia lui Sashi despre o doamna insarcinata, imbracata in negru: “ Parca e un pian fara roti”. Si graba mea de a masca nefericita comparatie: “ cine deseneaza primul o cheie sol merge la lebede”.
Totusi, chiar asa,  cand  “se” incepe pianul?
 Liric, as raspunde ca inainte de a ne pune aceasta intrebare. Muzica este, ca si vorbirea, un limbaj al firescului. Cand o proptim in cuiele ruginite ale normei, moare – la fel ca  limba de care ne vom apropia prin scheme si lectii chinuitoare si nu o vom iubi niciodata. Muzica este un sir de intamplari care nu se aduna contabil ci se multiplica, fara rost, in generozitatea iubirii. E mama care ne canta “ Dunare-Dunare” inainte de culcare, e sonata care se aude pe o strada cu ciresi batrani si pisici decrepite, e un concert cu Radu Lupu, e chemarea “sticle goale cumpaaar”- infinit mai sensibila decat un intreg concert de Messiaen.
Militant, as spune niciodata, cat timp aspiratia de a ne vedea copilul cu mainile infipte in clape (88, in total) e ancorata in:
-          ambitia de a avea un urmas cu o agenda mai bine garnisita decat a colegului de gradinita,
-          reveria romantica de a creste o fetita-printesa-balerina-pianista-artista-ista
-          invidia abia pudrata a prietenelor
-          dorinta ca cel mic sa fie mai breaz decat tatal sau, cel pentru care Bach e o ruda obscura a lui Hornbach.
Dincolo de interpretarile lirice sau militante, ar mai fi si raspunsul statistic. Daca citim biografii, cei mai multi pianisti de concert incep sa cante la 3-5 ani ( excluzand valul asiatic de copii asezati in fata clapelor la 1 an). De obicei, au parinti muzicieni sau profesori de muzica, asadar locuiesc printre armonii, cel putin instrumentale.  Cei mai multi dintre cei care abandoneaza pianul pentru totdeauna ( excluzand aici refuzul regelui Mihai de a mai canta dupa momentul exilului) incep lectiile la 6 ani si le sfarsesc peste alti trei, fie cand parintii obosesc sa insiste sau cand copiii devin mai vocali in refuzul lor. Interesant e ca cei care se apropie de pian in adolescenta au sanse mai mari sa-i ramana loiali toata viata.
O concluzie ( sentimentala-militanta-statistica): lasati prescolarii sa se apropie firesc de muzica, dati-le adolescentilor o sansa sa se bucure de timpul suspendat din jurul claviaturii, invatati-va copiii alfabetul muzicii cu mai multa dragoste si mai putine bastonase si liniute.
PS: In imagine, Sashi (5 ani) “compunand” un cantecel in notatia A-B-C. Mai jos, desertul care i-a rasplatit imaginatia, nu efortul. Despre reteta muzicii dulci, in viitor. Tot atunci, povestea norului de ciocolata presarat cu fructe de padure.





2 comentarii:

  1. Frumos si util articol!
    In familia noastra mergem pe ideea ca un mediu stimulativ ii ajuta pe copii si pe parinti sa descopere ce le place si ce nu, iar acolo unde ceva le place mult se pot gasi mijloace prin care, adecvat varstei, sa isi implineasca dorintele.
    Noi ne-am dorit sa le oferim copiilor oportunitati de a invata. Lasam ceva la indemana si vedem reactiile lor. Daca nu sunt interesati, fie nu e momentul si mai incercam cu alta ocazie, fie nu va fi niciodata caci nu e pentru ei si ne oprim. Doar daca invata cu placere vor invata bine si invatatura respectiva va ramane cu ei mult timp, credem noi.

    Ambii nostri copii sunt pasionati de muzica. Poate pentru ca le-am cantat de cand erau in burtica, poate pentru ca am continuat sa le cant dupa, poate pentru ca au fost inconjurati de muzica toata viata lor.
    La cel mare am observat o inclinatie aparte pe cand avea 2 ani si ceva. Datorita unor particularitati ale creierului sau am cautat sa aflu cum il pot ajuta sa-si dezvolte corpul calos si am dat de o multime de articole si studii legate de invatarea pianului. Numai ca ideea de lectii traditionale o refuzam din start, vroiam sa ii faca placere pentru ca ii face placere lui, nu fiindca dorim noi sa invete ceva (si nici nu aveam bani de ore in particular). Si dupa indelungi cautari am aflat de un soft prin care si cei mici si cei mari pot invata acasa. Am avut nevoie de o orga (am primit-o cadou, norocul nostru) si pana la urma am reusit sa am si softul (Soft Mozart). Si copilul exerseaza cand vrea el, eu sunt doar ghid si ma folosesc de programa online a producatorului. La un moment dat, daca doreste, va primi lectii direct de la un profesor sau va merge la scoala de arte.
    Pana atunci, ambii copii isi fac educatia muzicala fiind inconjurati atat de instrument muzical, cat si de alte elemente prin care isi antreneaza urechea muzicala, creierul, ochii, coordonarea mana-ochi, abilitatile motorii fine, invata despre compozitori din cartile dvs. minunate (va multumesc cu aceasta ocazie ca le-ati scris si publicat, sper ca eforturile si pasiunea dvs. sa va fi adus roadele) sau prin alte materiale si mijloace.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Andreea,

    Impresionant feed-back. Iti multumesc! Te voi urmari pe blogul tau, imi place tare mult abordarea ta in privinta muzicii.

    Te imbratisez,
    c

    RăspundețiȘtergere