vineri, 18 noiembrie 2016

De ce scriu mamele ( si alte intrebari castigatoare)

'Când se naște scriitorul, înainte sau după ce se naște mama?' M-a intrebat o prietena blogger, Adina Matei. Si mi-a placut. Atat de mult, incat am hotarat sa facem un concurs, prin care sa premiem trei intrebari dintre cele mai interesante, creative, jucause, sensibile (lista e deschisa). Asadar, intrebati si catigati! Trei seturi complete de Povesti din Padurea Muzicala. Concursul e deschis pe blogul La drum cu Apolodor timp de o saptamana. Astept cu emotie intrebarile voastre! 

Si, intre timp, schitez un raspuns la dilema " ce a fost mai intai, pana sau mama?"



 Mamele scriu ca să nu uite. Când se naște primul copil, totul e nou, nimic nu se potrivește cu harta pe care ți-o desenasei cu atâta speranță. Navighezi printre scutece, tetine, bavete, sterilizatoare și termometre, fentând o febră sau o tuse, exultând la primul cuvânt, la primul pas sau la prima... olița. Și uiți, cum nu ți s-a mai întâmplat vreodată! E firesc să îți dorești un jurnal de bord. Până la urmă, e cea mai palpitantă călătorie pe care o vei face în această viață. Iar peste ani, caietele în care ai notat ,,perlele,, celui mic, spaimele tale sau momentele amuzante vor deveni niște ghiduri foarte utile de gândire creativa și de auto-motivare. 


  Apoi, mamele scriu ca să nu se uite. Să nu se piardă pe ele, ființe inteligente, creative, surprinzătoare. În rutina primului an, cu binecunoscutul ritual alăptat-înfășat-spălat-culcat. Să își amintească cine sunt. Dincolo de suzete, pachete, bavete, rețete. Dincolo de zilele bune care curg la fel. Și de zilele rele care se învârtejesc copleșitor de altfel

Știi, pe vremea lui Mozart, femeile de condiție plecau la băi ca să se refacă după o naștere. Astăzi femeile cu suflet de scriitor își iau o foaie de hârtie și, cu ochii pixelați de somn, pleacă unde vor ele.

  


Când se naște scriitorul? Înainte sau după mamă? Să spunem că mama o va trage de mânecă pe scriitoare. O va îndeamnă să iasă la lumină. 

Să povestească pentru a adormi lin un copil. 

Să se povestească pentru a rămâne trează ca femeie, ca om inteligent, ca spirit liber.

( Restul interviului si concursul pe blogul La drum cu Apolodor. Calatorie frumoasa!)




marți, 1 noiembrie 2016

Un vis si...opt carti muzicale cadou ( concurs)

Cele opt cărţi din colecţia "Poveşti din pădurea muzicală" au fost scrise pentru a crea, peste douăzeci de ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Am pus, aşadar, pe cântar un vis.

Visul ca muzica clasică să coboare de pe postamentul poleit al culturii înalte direct pe raftul cu jucării.

Visul ca nişte fraţi să se joace de-a Beethoven, nu numai de-a Bakugan.

Visul ca în curând un copil să îşi întrebe tatăl: "Hornbach de la Bach?".

Sau, împingând reveria spre utopie, posibilitatea ca acelaşi puşti, devenit adult, să renunţe la un Maybach pentru integrala Bach, plus câţiva ani de libertate.

Si pentru ca azi colectia cartilor muzicale se indreapta allegro spre o frumoasa poveste de...re-editare, va multumim pentru dragostea cu care ne-ati primit in ultimii ani. Va rasplatim cu trei seturi complete de opt carti cu CD, direct din biblioteca autorului.

    Asadar, concurs, pentru urmatoarele 3 zile, in 3 pasi simpli:

- like pagina Povesti din Padurea Muzicala

- like pagina Enescu si hora razelor de soare

- share postul de concurs



Va tinem pumnii!!!!

  












duminică, 30 octombrie 2016

Motive de frumusete- ' Enescu si hora razelor de soare'

 O noua carte din colectia Povesti din Padurea Muzicala este gata sa-si ia zborul in lume.

A... noua.

Pentru noi, echipa care a lucrat trei ani la infaptuirea ei, este de departe cea mai draga.


Asa ca ne rasfatam privirea cu cateva ilustratii.


Tot atatea motive de frumusete, spunem noi.




Intr-o alta zi de maine va vom sopti mai multe despre ce puteti gasi intre copertele migalos desenate de Adriana Gheorghe si Thea Olteanu.

Sapte povesti pentru sapte seri muzicale sau:

- Cuibusor de muzica
- Povestea unui pui de soare
- Cele doua dulapuri cu note muzicale
- Invartita cu nuca- o reteta de Lia Ciocarlia
- Scoala de muzica a iezilor talentati
- O poveste scrisa cu acul
- Printesa iubita din orasul amortit



Pe curand!





Cuibul de povesti

Cum le citim copiilor pentru ca acestia sa ne ceara cu pasiune o noua poveste? Cum il facem pe cel mic sa intinda mana spre raftul de carti cu aceeasi aviditate cu care s-ar indrepta catre o tableta cu jocuri? Sau catre o cutie cu bomboane?

A deveni cititor e o cale lunga. Si nu cea mai simpla. Copilaria este luata cu asalt de console, tablete si nenumarate canale tv. Sarmana carte, cu paginile ei inaripate, pare condamnata sa piarda batalia, cel putin la categoria " sclipici", "efecte speciale" si "hipnoza garantata".

O cale lunga. Dar la capatul ei va sta un om liber. Si, as indrazni sa spun, fericit.

Cum le deschidem copiilor nostri drumul catre carte? Cateva sfaturi mai jos, de la o mama-scriitoare care, cum ar spune fiul meu, 'nu se poate abtine sa nu spuna povesti'.

1. Cuibul cu povesti

Am inventant cuibul cu povesti intr-o seara de noiembrie cand afara incepuse sa ninga. Doua canapele lipite intr-un careu au primit imediat numele de: cotet, ladita, culcus ( din partea Theei cea modesta) respectiv castel- cuib in viziunea intimist-megalomana a lui Sashi. Copiii s-au bucurat ca au un spatiu al lor special pentru a citi carti. Iar eu am rasuflat usurata ca ii am sub control, intr-un fel de tarc cu perne si... povesti.


2. Cartile de la fereastra

Am fi putut pune cuibul de povesti oriunde. Am ales sa fie langa fereastra, pentru ca pervazul sa ne serveasca drept biblioteca a saptamanii. Duminica alegem impreuna cu Thea si Sashi cartile pe care urmeaza sa le citim in urmatoarele sapte zile. Le aranjam frumusel pe pervaz. Si hotaram ordinea in care le vom citi. Asa cum poate ati observat, copiii sunt foarte fericiti sa aiba o rutina. Ceea ce ne duce la urmatorul punct de pe lista...

3. Aceeasi ora

Pentru noi ora cu povesti este inainte de culcare. Negresit, fara negociere, cifra magica 7. Cand intarzii cateva minute, se gaseste mereu un copil care sa ma traga de maneca: e timpul! Rutina e cel mai bun prieten al unui parinte, cel putin in privinta bunelor obiceiuri.


4. Gustul dulce al lecturii

Cand aveam 9 ani, am citit Huckleberry Finn in timp ce rontaiam mere. Cativa ani mai tarziu, daca ar fi fost sa aleg o meserie, aceasta ar fi fost: cititor-rontaitor de mere. Recunosc, mi-am ratat vocatia si am ajuns publicitar, profesor, trainer si, in fine, scriitor. Mi-a ramas insa ideea de rontaiala. Asa ca pe pervazul de langa cuibul nostru cu povesti poposesc in fiecare seara un sir de farfurioare cu biscuiti, bucatele de mar, felii de portocala si trei cani cu ceai.

5. Muzica

Nu numai povestile din Padurea Muzicala curg bine pe un fundal muzical. Cand citim povesti rusesti, niste cantece despre serile din Moscova, despre drumuri de iarna si imbujorate Kalinki sunt numai bine-venite. Precum muzica eroica din Beethoven pentru niste povestiri istorice.

Sfatul meu ar fi ca muzica sa incadreze povestea: cateva minute la inceput, cat rasfoim cartea si  intram in atmosfera. Apoi cateva minute la final, cand contemplam povestea in intregul ei, ne gandim cum ar fi putut curge altfel si ce personaje am fi putut adauga ( sau scoate).

6. Lumina

Pentru noi, cuibul de povesti e ca o scena. Nimic altceva nu mai exista. In toata casa ramane o singura lampa, cea de deasupra canapelelor-ingemanate. E ca si cand lumea adevarata s-ar stinge pentru o ora. Mai raman: steaua mea si a Theei, plus luna mea si a lui Sasha.

Cand citim o carte 'speciala' precum "Piesele lui Shakespeare" sau "Little Women" sau " Les Malheurs de Sophie" sau...( opriti-ma, va rog), ei bine, atunci o lumanare intr-un sfesnic greu ne aduce si mai mult mister (plus ceva lacrimi in ochii mamei-cititoare).

7. Citim pe rand

Imi place sa le arat copiilor ca avem atatea voci cate stari sufletesti. Pentru noi lectura e si un moment de arta dramatica. Cand citim o piesa de teatru, fiecare copil isi alege un personaj si ii citeste replicile.
Ne distram incercand "vocea potrivita". Si cea opusa, care ar suna cel mai fals. E nu numai un exercitiu de atentie, ci si de improvizatie.


8. Crestem pe masura cartilor

Aici promit o postare separata. Lista cartilor cu care au crescut Thea si Sashi le reflecta mult mai bine copilaria decat un album cu fotografii. Ce va pot spune este ca avem in continunare cuibul nostru de povesti. Si ca, intre timp, fiecare copil are propriul raft de carti si ora ( sau orele) lui separate de lectura. Cum ar spune Sashi,  cand il intreb cat mai are de citit:  'e viata mea privata, mama!'

De acord. Cand copilul ne cere sa iesim afara din camera lui pentru a-l lasa singur cu o carte e cel mai frumos compliment pe care il putem primi.

Ca parinte.

Ca cititor.

Ca frate de carte.



PS: Concurs de poveste!

Puteti castiga 3 seturi complete de povesti din Padurea Muzicala (8 carti si 8 CD-uri) prin 3 pasi simpli:

- like pagina Povesti din Padurea Muzicala,
- like Enescu si hora razelor de soare,
- share postul de concurs de pe pagina Povesti din Padurea Muzicala.


Castigatorii vor fi anuntati vineri, 4 nov, la ora 3PM.

Va tinem pumnii!!!




duminică, 11 septembrie 2016

Cum le dam copiilor niste vesti exagerat de proaste


O despartire. Moartea unui om drag. O boala data de un nefericit cod ADN. Sau, mai nou, o pribegie fortata. Cum le spunem copiilor nostri vestile pe care noi insine abia le putem internaliza?

Iata intrebarea pe care mi-am pus-o la sfarsit de iulie. Cu doi copii destul de mari pentru a nu putea fi mintiti. Insa prea mici pentru a putea duce povara unui fapt prea complex pentru puterea lor de intelegere.

Ce a urmat? O lectie pentru mine, ca parinte. Si un solid punct de sprijin pentru viitor. Nu, ceea ce nu te omoara nu te face mai puternic. In schimb te face mai viu. Mai alert. Mai recunoscator pentru fiecare raza de soare si pentru fiecare covrig rontait fara ganduri, pe iarba.

Mai jos, pe puncte, o mica lectie despre vestile pe care nu le putem cotrola si despre copiii nostri iubiti.

1. Adevarul mai inainte de toate

Sigur, un divort poate fi mascat printr-o explicatie de tipul " tati are mult de lucru si va lipsi o perioada." Sau moartea unei bunici poate fi voalata printr-o campanie voluntara de uitare. Insa nu vom face decat sa amanam o veste care poate ajunge la cei mici prin alte surse, infinit mai putin atente cu sufletul lor.

Asadar, adevarul si numai adevarul. Cat mai repede, cu atat mai bine.

2. Adevarul intr-o forma digerabila

Cuvintele simple sunt cheia. Coma, transplant, resuscitare, proces, partaj sunt tot atatia straini care nu fac decat sa adauge nori de plumb in sufletul copilului si sa semene indoiala fata de un viitor de neinteles.

Cand vom spune o poveste simpla, fara intorsaturi si explicatii, ne va fi si noua, ca parinti, mult mai usor.

3. Sensul care ne ajuta

 Ce ar fi Scufita Rosie fara lup? Sau Alba ca Zapada fara mastera? Cenusareasa fara surorile rele? Nu numai povestile au nevoie de un obstacol pentru a fi puternice, interesante, frumoase.

 Acest minim de sens adaugat unei vesti rele ii va ajuta pe copii sa vada dincolo de zid.

Pana la urma, cand ti se pune un munte in fata ai doua optiuni: sa putrezesti la umbra lui, plangandu-ti de mila. Sau sa-l urci.


4. Fara pipeta

Din publicitate am invatat un principiu de baza al comunicarii de criza: '' Aduna vestile proaste intr-un singur bloc si pune punct. Segmenteaza vestile bune pentru a prelungi starea de bine.''

Vestile proaste date cu pipeta inseamna agonie. Si nu pregatesc sufletul copilului decat pentru suspiciune. Sfatul meu ar fi sa transformi cat mai repede semnul de intrebare in punct.

5. Strategia sandvis

Compuneti un context cald pentru a livra vestea-caramida. Iesiti in natura cu cei mici. Faceti un picnic. Aduceti o placinta cu miros imbietor. Sub cerul liber, o veste, oricat de rea, se va disipa ca o ploaie calda de vara.  Iar o portie buna de joaca inainte de plecare va fi pentru copii un semn ca viata merge mai departe si ca trebuie sa ne bucuram de fiecare mic moment de bine.

6. Creativitatea ca balsam


Pictura, pianul, poezia- sunt tot atatea debusee care ii vor ajuta pe copii sa-si transforme durerea, sa-i dea o forma creativa, pentru a putea trece mai departe.

Puneti-le la indemana acuarele, panza si pensule. Jucati-va impreuna cu culorile. Faceti-va unul altuia portretul.


Incropiti un cuib de povesti din doua canapele si cateva perne. Cititi-le copiilor. Spuneti-le povesti de cand erati mici. Si cantati.


Noi am cantat mult la pian. La sfarsit de iulie, fata mea de 12 ani neimpliniti a compus o piesa pe care a intitulat-o Vis pentru pian si tata:). Si a continuat sa scrie povestea ei despre o veverita revolutionara.


Pentru multi, vara aceasta va avea numele unei etichete dureroase. Pentru noi, durerea se va fi facut muzica si carte.





marți, 26 ianuarie 2016

Ghid sentimental despre ie


1. De cand dateaza si cum a inceput pasiunea ta pentru ie?



Cred că totul a început în facultate, la un curs de etnografie. A continuat, în forme agravante, cu iile cumpărate din târg şi purtate în fiecare vară la mare. Cu admiraţia pentru Lena Constante şi tapiseriile-i pădureneşti. 

Acum am ajuns sa cumpănesc bine înainte de a-mi cumpăra o rochie noua. Pentru mine, moneda nu este leul ci ia, iar întrebarea pe care mi-o pun în faţa unei perechi de pantofi este ‘câte ii aş putea să-mi cumpar în locul acestor minuni cu tocuri ametitoare?’ 

Pană la urmă, diferenţa dintre o ie şi oţinută contemporana e ca prima a fost deja iubită, in timp ce a doua a fost doar împachetată, sigilată si împodobită cu un cod de bare. De aceea, cel mai adesea pantofii cei noi sau rochiile ispititoare rămân la locul lor şi încă o ie îşi face loc în lada mea de zestre.



2. Povesteste-ne despre colectia ta de ii - de cat timp si de unde le "culegi", daca e vreuna care are o poveste speciala, sau pe care o preferi dintr-un motiv anume.



În douăzeci de ani am strâns aproape o sută de ii şi zeci de fote şi de pieptare din toatătara. Ador cămăsile de Muscel, cele de Banat şi de Pădureni. 

Totusi, cea mai apropiată sufletului meu rămâne ia din Nordul Moldovei cusută de fata mea când avea zece ani. A fost un drum de şase luni, de-a lungul căruia Thea a brodat cu sârg, inspirată de documentatia cărtii la care lucram - Enescu si hora razelor de soare



Am încheiat sincron, ultimul nod la ie fiind frate geamăn cu punctul de final de poveste. In februarie 2017, la editura Curtea Veche, asteptam ca noua carte sa insoteasca ia Theei intr-o dubla lansare : de carte si de colectie...etnografica.

3. Cand si cum le porti? Cum te simti cand esti imbracata in ie?

O ie poate fi boemă sau glam, nonconformistă sau foarte formală, în funcţie de context. 

În picioarele goale, la mare, un delicat veşmânt de Muscel îţi va flata trupul ca un vis de fluture. 

La bal, o ie preţioasă de Mehedinţi accesorizată cu o fustă de mătase, o fotă cu fir metalic şi o pelerină de dantelă te va scoate din anonimatul rochiilor negre cu sclipici.


4. Ce ar trebui sa stie o viitoare posesoare de ie?


Acum zece ani, nu erau prea multe opţiuni pentru iubitoarele de ii. Existau cămăsile vechi, cusute de mână, şi cele de artizanat, din pânză topită, cu economicele motive în rosu si negru. Acum piaţa a evoluat, ne putem cumpara ii noi, bogat ornamentate şi corecte etnografic. Desigur, oricând aş alege o ie cu istorie în locul uneia cu etichetă, fie aceasta glam.

 Iata câteva sfaturi pentru a ‘depista’ o ie autentică:



- Întoarceti cămasa pe dos. Cusătura cu acul nu poate fi trucată. Micile imperfectiuni indică lucrul de mână si implicit vechimea.


- Alegeti o ie cu paiete mici, patinate, în locul celor mari, strălucitoare. Dincolo de estetică, e şi un semn ca acel veşmânt a vazut măcar finalul celui de-al doilea război mondial, ceea ce nu e putin lucru.


- Ignoraţi chemările de sirenă ale iilor din tul sau nylon. Sunt mai ieftine, dar provoacă rani estetice privitorilor şi un serios discomfort purtătoarei.


- Între lame şi fir metalic mergeţi pe a doua variantă. E subtil-sofisticată şi indică o vechime considerabilă.


-Între o ie cu flori şi una cu motive geometrice, prima va lua ochii, în timp ce a doua va culege complimentele avizatilor. E diferenţa dintre o bijuterie sclipitoare, din oţel inoxidabil, şi una de argint, uşor înnegrită.




Dincolo de orice, vă doresc sa găsiţi acea ie care sa vă îmbrace sufletul!
( intrebari de Adina Rosetti pentru Unica de februarie 2016)

Alaturi, o fotografie de la FILIT 2015, impreuna cu David Lodge.






sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Amintiri despre muzica

M-am născut într-o camera în care pianina Bechstein a mamei stătea cuminte lângă raftul cu jucării.

De la început, clapele de fildeş, suporturile de bronz ale lumânărilor şi efigia lui Beethoven în ebonită m-au impresionat mai mult decât toboşarul chinez, păpuşa Nadia şi jocul "Nu te supăra frate" (când am avut, în sfârşit, un frate lucrurile s-au mai schimbat). În fiecare seară ascultam, alături de tata, concertul de la Radio România Muzical şi, de la cinci ani, ne amuzam recunoscând compozitorii. Tot atunci au venit primele lecţii de pian cu o profesoară ai cărei ochi verzi şi inele de smarald mă fascinau în egală măsură.

Avem, aşadar, în faţă copilul unic al unor părinţi tineri, intelectuali, care îşi proiectează în el aspiraţiile artistice (mama), respectiv creativitatea şi pofta de joacă (tata). Cred că am fost într-o bună măsură experimentul unui medic care a visat să fie scriitor şi al unui inginer meloman care nu a încetat nicicând să se joace.

( fragment din interviul acordat ziarului Bursa 11.11.16)

miercuri, 13 ianuarie 2016

Visul de-a Bach, Hornbach, Maybach

Cele opt cărţi din colecţia "Poveşti din pădurea muzicală" au fost scrise pentru a crea, peste douăzeci de ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Din punctul de vedere al marketing-ului convenţional, colecţia a fost poziţionată într-adevăr riscant: un produs premium, la un preţ scăzut, într-un tiraj de masă. Toate argumentele duceau către o variantă corectă, prin publicarea acestor cărţi într-o ediţie de lux, limitată. Desigur, am luat în considerare lipsa unui auditoriu semnificativ în zona muzicii clasice, precum şi mecanismul snob al achiziţiei de produse culturale: cumpărăm pentru că "dă bine" şi/sau "pentru că e scump". Ca un contraargument am avut viziunea că fără un gest de curaj nu vom ieşi niciodată din cercul vicios "nu avem un public educat - nu avem pentru cine crea/interpreta."

     Am pus, aşadar, pe cântar un vis. Visul ca muzica clasică să coboare de pe postamentul poleit al culturii înalte direct pe raftul cu jucării. Visul ca nişte fraţi să se joace de-a Beethoven nu numai de-a Bakugan. Visul ca în curând un copil să îşi întrebe tatăl: "Hornbach de la Bach?". Sau, împingând reveria spre utopie, posibilitatea ca acelaşi puşti, devenit adult, să renunţe la un Maybach pentru integrala Bach, plus câţiva ani de libertate.

     M-a încurajat faptul că în copilărie nu avem prejudecăţi şi temeri, nu ne e frică de "muzica grea" dacă încă nu ne-a fost prezentată astfel. Suntem într-o zonă de generozitate a inimii şi de curiozitate. Or, ce auditoriu mai propice s-ar putea găsi pentru Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Tchaikovski sau Strauss? Da, am pus în balanţă un vis. Şi acesta a sfârşit prin a cântări covărşitor. Încă o dată, copiii au avut dreptate... ( fragment din interviul acordat ziarului Bursa, 11 ian 2016)

Despre scriitorul colindator


Într-un fel, fiecare scriitor e un călător sau, dacă vreţi, un colindător. Cel mai simplu ar fi să bată la uşi deja deschise. Însă în acest caz poate fi sigur că drumul pe care se află a fost deja parcurs şi că vestea bună pe care o aduce e un clişeu, mai palid sau mai strălucitor. Rămân uşile care se deschid binevoitor dacă ştie să găsească soneria. Şi cele ferecate care aparent nu se vor descuia niciodată. Pentru ultima categorie nu cunosc o cheie mai bună decât timpul.

De la publicarea celor opt cărţi din colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au trecut aproape patru ani. În primele săptămâni de după lansare a fost o linişte... ca înainte de concert, aş spune azi, cu relaxarea celor 120.000 exemplare vândute. Apoi au apărut primele recenzii. Determinante au fost, cu siguranţă, atelierele muzicale propuse de două bloguri importante, ale căror autoare mi-au devenit prietene: Mic atelier de creaţie al Cameliei Vida Raţiu şi Ursuleţi năzdravani de Coca Asan. Plus prezenţa în media cu vizibilitate: un interviu- maraton de 2 ore la Oamenii Realităţii şi un minunat material la Europa FM realizat de buna prietenă a muzicii clasice, Anca Grădinaru.

 Între timp, spiriduşii compozitori au inspirat zeci de ateliere educative. Pot fi comandaţi şi aşezaţi pe raft alături de alte jucării. Mii de poveşti muzicale au adus copiii mai aproape de muzica clasică. Părinţii îmi scriu despre puştii lor care preferă Chopin la patru ani şi povestesc cu naturaleţe despre Vivaldi, Mozart şi Beethoven. Nu mai pare irealizabil visul meu de a întâlni un preşcolar care să vorbească la fel de firesc despre Mozart şi despre Mickey Mouse...

 ( fragment din interviul acordat ziarului Bursa, 11 ianuarie 2016)

Contes de la forêt musicale dans Bucharest Hebdo

"Mon rêve de rencontrer un enfant n'allant pas encore à l'école, qui parle tout aussi naturellement de Mozart que de Mickey Mouse ne semble plus inatteignable" La collection „Contes de la forêt musicale", qui associe, de manière accessible aux enfants, contes pour enfants et musique classique, vise à cultiver un public passionné de la musique classique dès sa petite enfance. Comme le disait l'auteur elle-même, Cristina Andone, „un public pour lequel Chopin ne ressemble pas, à l'oreille, à shopping, en aspirant négligemment la dernière consonne, et Bach ne soit pas un parent moins chanceux de Hornbach".
Chaque livre de la collection est accompagné d'un CD de musique des célèbres compositeurs.
Madame Cristina Andone a eu l'amabilité de nous donner une interview sur les „Contes de la forêt musicale" et sur ses sources d'inspiration - ses enfants.



Le reporter : Comment sont reçus vos livres sur le marché, compte tenu du fait que qu'il n'existe pas de public assez nombreux ayant une culture musicale ?
Cristina Andone : Les huit livres de la collection „Contes de la forêt musicale" étaient écrits justement pour créer, d'ici une vingtaine d'années, un public passionné de la musique classique. Un public qui ait vécu, de sa petite enfance, à proximité des grands compositeurs, un public pour lequel Chopin ne ressemble pas, à l'oreille, à shopping, en aspirant négligemment la dernière consonne, et Bach ne soit pas un parent moins chanceux de Hornbach.
Du point de vue du marketing conventionnel, la collection était positionnée de façon effectivement risquée : un produit premium, à un prix réduit, dans un grand tirage. Tous les arguments menaient à une variante correcte, à travers la publication de ces livres dans une édition de luxe, limitée. Certes, j'ai pris en considération l'absence d'un auditoire significatif dans la zone de la musique classique, ainsi que le mécanisme snobe de l'achat de produits culturels : on achète parce-que „ça fait chic" et/ou „parce-que c'est cher". Comme contre-argument, ma vision selon laquelle, en l'absence d'un geste courageux, nous n'allons jamais sortir du cercle vicieux „pas de public éduqué - pas de public pour lequel créer / interpréter".
J'ai donc mis dans la balance un rêve. Le rêve que la musique classique descende du socle doré de la haute culture tout droit sur l'étagère aux jouets. Le rêve que des frères jouent entre eux à Beethoven et non seulement le Bakugan. Le rêve que bientôt, un enfant demande à son père : "Hornbach de Bach ?". Ou, en poussant le rêve vers l'utopie, la possibilité que le même gamin, une fois adulte, renonce à une Maybach pour l'intégrale de Bach, plus quelques années de liberté.
Ce qui m'a donné du courage, c'est que lorsqu'on est enfant, on n'a ni préjugés, ni craintes, on n'a pas peur de la „musique lourde", si elle ne nous a pas été présentée comme telle. Nous somme dans une zone de la générosité du cœur et de la curiosité. Or, quel auditoire plus favorable pourrait-on trouver pour Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Tchaïkovski ou Strauss ? Oui, j'ai mis un rêve dans la balance. Qui a fini par peser lourdement. Une fois de plus, les enfants ont eu raison.
Le reporter : Ce sont vos propres enfants qui ont été la source d'inspiration des contes. Le sont-ils restés, ayant pris de l'age ?
Cristina Andone : Thea et Sashi étaient plus qu'une source d'inspiration. Ils ont construit, par de différents cubes, la raison pour laquelle j'ai imaginé les contes. Pour ma fille, la musique classique a été le seul moyen de s'endormir en moins d'une heure. Ce fut elle qui, instinctivement, reconnaissait à moins de trois ans une pièce musicale comme appartenant à Mozart, Beethoven, Chopin ou à Strauss. C'est encore elle qui a voulu en savoir davantage sur la musique envoûtante qui nous enchantait tous les soirs. Pour Sashi, les contes musicaux furent la manière palpitante dont Bach et Beethoven sont devenus plus importants que Ben Ten.
Lorsque l'idée a pris forme, Thea et Sashi ont fait la sélection des contes qui méritaient d'être imprimés. Il faut préciser que les huit livres composant jusque là la collection des Contes de la forêt musicale ont été publiés lorsque mes enfants étaient agés de 6 et 4 ans respectivement. Aujourd'hui, Thea et Sashi jouent plutôt le rôle d'éditeurs, dans ce sens qu'ils me signalent lorsqu'un conte perd son élan, lorsque l'attention du lecteur se relache, lorsque des images ne sont pas assez parlantes. Voilà donc deux enfants et au moins quatre rôles : de muses, de public cible, de groupe focus et de censeur.
Le reporter : La musique classique a-t-elle toujours été présente dans votre vie, ou bien dans quelles circonstances l'avez-vous découverte ?
Cristina Andone : Je suis née dans une chambre dans laquelle le piano Bechstein de ma mère restait tranquillement à côté de l'étagère aux jouets. Dès le début, les touches en ivoire, les chandeliers en laiton et l'effigie en ébonite de Beethoven m'ont marquée plus que le joueur de tambour chinois, la poupée Nadia et le jeu de l'oie (lorsque j'ai enfin eu un frère, les choses ont quelque peu changé). Tous les soirs j'écoutais, aux côtés de mon père, le concert de Radio Roumanie Muzical et, dès mes cinq ans, nous nous amusions à reconnaître les compositeurs. C'est à cet age que j'ai pris les premières leçons de piano avec une dame dont les yeux verts et les bagues aux émeraudes me fascinaient en égale mesure. Il s'agit donc de l'enfant unique dont les parents jeunes, intellectuels, projettent respectivement sur lui leurs aspirations artistiques (la mère) et leur créativité et envie de jouer (le père). Je pense que j'ai été en bonne mesure l'expérience unique d'un médecin qui avait rêvé d'être écrivain et d'un ingénieur mélomane qui n'a jamais cessé de jouer.
Le reporter : Votre carrière dans la publicité vous manque-t-elle ?
Cristina Andone :Oui, parfois, surtout à travers le filtre de la nostalgie. Rationnellement, je sais que la publicité, telle que je l'ai connue en fin de millénaire, n'existe plus. J'ai connu l'aube romantique d'un corps de métiers qui prenait à peine forme, en Roumanie, préoccupé avant tout de ce qu'il avait à transmettre au monde. A l'époque, le temps n'avait pas de limites, pas plus que notre énergie. Ce furent dix années belles, intenses, irrépétables. Entre-temps, mes compagnons sont partis pour New York ou Londres ; ils se sont mariés, ils se sont séparés, ils ont des enfants, des prix et... des objectifs financiers. Aujourd'hui, la publicité se trouve sous le signe de la maturité, du point de vue de la mise en place du métier, et en même temps sous celui de la fragilité, si on pense à la fragmentation des objectifs et à la volatilisation des budgets. Mais même comme ça, je pense que pour moi, la publicité n'est pas un coffre fermé à jamais. J'en garde encore la clé, dans une poche près du cœur.
Le reporter : Aviez-vous imaginé que vous alliez devenir un écrivain ?
Cristina Andone : Oui, ce fut ma troisième option, après celle de lectrice et dévoratrice de pommes. Puise pour les deux premières je n'ai pas (encore) reçu d'offre, je m'en suis tenue dans la zone des tisserands de mots goûteux.
Le reporter : Comment êtes-vous parvenue à pénétrer sur le marché et surtout à vous faire un nom dans ce domaine ?
Cristina Andone : D'une certaine manière, chaque écrivain est un voyageur ou, si vous voulez, un pérégrin. Le plus simple serait de frapper aux portes déjà ouvertes. Dans ce cas, il peut être sûr que la voie qu'il a prise a déjà été suivie et que la bonne nouvelle qu'il apporte est un cliché, plus pale ou plus brillant. Ensuite, restent les portes qui s'ouvrent avec bienveillance, s'il est assez habile pour trouver la sonnette. Et enfin, celles verrouillées, qui semblent ne jamais devoir s'ouvrir. Pour cette dernière catégorie, je ne connais pas de meilleure clé que le temps.
Depuis la parution des huit livres de la collection Contes de la forêt musicale, près de quatre ans son passés. Les premières semaines après le lancement, il y eut un silence... comme avant un concert, je dirais aujourd'hui, rassurée par les 120.000 exemplaires vendus. Sont ensuite apparus les premiers commentaires. Ce qui a été déterminant, sans doute, ce fut les ateliers musicaux proposés par deux blogs importants, dont les auteurs sont devenus des amies : le Petit atelier de création de Camelia Vida Ratiu et les Oursons espiègles de Coca Asan. En plus, la présence dans les media à grande visibilité : une interview-marathon de 2 heures chez „Les gens de la Réalité" et un merveilleux moment chez Europa FM, réalisé par une bonne amie de la musique classique, Anca Gradinaru. Entre-temps, les lutins compositeurs ont inspiré des dizaines d'ateliers éducationnels. On peut les commander et les ranger sur l'étagère, aux côtés des autres jouets. Des milliers de contes musicaux ont rapproché les enfants de la musique classique. Des parents m'écrivent que leurs gamins de quatre ans préfèrent Chopin et qu'ils parlent avec un air tout naturel de Vivaldi, Mozart et Beethoven. Mon rêve de rencontrer un enfant n'allant pas encore à l'école, qui parle tout aussi naturellement de Mozart que de Mickey Mouse ne semble plus inatteignable.
Le reporter : A-t-il été difficile pour vous, de combiner les contes et la musique ?
Cristina Andone : Au début cela n'a pas été difficile, mais impossible ! Thea a été celle qui m'a posé la question, non-orthodoxe du point de vue de la théorie musicale : „quel est le conte que dit de cette mélodie ?" Certes, la musique et le seul art non-référentiel ; tout comme Dieu pour les religieux, elle est ce qu'elle est. Mais l'intuition de mon enfant de trois ans m'a ouvert une nouvelle voie. J'ai réalisé que la musique des grands compositeurs avait de la personnalité. Et c'est cet esprit, ce style que j'ai essayé de surprendre dans des images et le transposer dans des contes. J'ai beaucoup lu, j'étais ensuite à Harvard et pendant deux mois, j'ai cristallisé deux cartes comprenant les principaux attributs que la critique musicale rattache au style de chaque grand compositeur. Dans la publicité, les pas que j'ai parcourus représentent une méthode courante : ça s'appelle „brand audit" (l'analyse de la personnalité d'une marque) et „brand mapping" (la transposition d'attributs en images et ensuite dans des noyaux narratifs). C'est peut-être parce que la publicité, tout comme le jeune enfant, n'hésite pas à se poser des questions non-prévues dans les canons et à leur trouver des réponses bigarrées.
Le reporter : Parmi les contes que vous avez écrits, avez-vous un préféré ? Et si oui, lequel et pourquoi ?
Cristina Andone : „Ne m'oubliez pas". Mon conte préféré porte le nom de la petite fée aux cheveux violets, qui tente de rompre le charme de l'oubli en apprenant par cœur des nocturnes de Chopin.
Je pense que tout le monde a un mot-clé, une sorte de bout de chandelle qui l'amène à travers le monde. Qui lui brûle les doigts. Qui lui fasse roussir les cheveux. Et qui l'aide à se refléter dans les yeux des autres. Mon mot à moi, c'est l'oubli. Depuis toute petite, j'ai peur d'oublier les lieux que j'ai visités, les gens que j'ai aimés, les livres que j'ai lus, d'oublier ma clé dans la porte et la carte bancaire dans le distributeur. Je garde les mots d'amour et les billets de tram, les méls d'adieu et les cadeaux peu inspirés reçus pour mon anniversaire (que je ne fête jamais). Je ramasse une pierre dans chaque coin de la Terre qui m'a écorchée par sa beauté ou par son désert. Et Chopin et mon compagnon dans le pays de l'oubli. Il ne me submerge pas (comme Beethoven, Brahms, Schumann), il ne me plonge pas dans des profondeurs métaphysiques (comme Bach, Albinoni, Corelli), il ne m'appelle pas par des noms d'ange (comme Mozart). Il ne me soigne pas, il ne me dispute pas. Il m'accompagne.
Le reporter : Selon vous, qu'est-ce qui manque sur ce marché, en Roumanie ? Pensez-vous qu'il en serait différent, si vous étiez dans un autre pays ?
Cristina Andone : En tant qu'écrivain, ce qui me touche le plus, c'est notre manque, à nous les parents, de temps à dédier aux enfants. La collection „Contes de la forêt musicale" ne propose pas des devoirs à faire rapidement le soir avant de se coucher, pas plus que des tests d'intelligence. Mes livres ont besoin de tranquillité, d'une certaine complicité ludique entre parents et enfants.
Je crains qu'on parle là d'un trait du monde contemporain, franchissant les frontières nationales. Certainement, nous vivons dans une société plus compétitive que celle d'hier, mais de plus en plus pauvre en ce que les Français appellent le «savoir vivre»" : le savoir de transformer le fil de chanvre rêche du temps en contes.
Le reporter : Envisagez-vous de traduire vos livres en d'autres langues ?
Cristina Andone : Bien sûr, je serais enchantée de voir mes contes sortir des frontières de la Roumanie. Après tout, la musique est une langue universelle. Et un livre sur Chopin traduit en français ne serait qu'un tout naturel retour à la maison.
Le reporter : Allons-nous voir un nouveau livre signé Cristina Andone bientôt ?
Cristina Andone : Oh, oui ! Je suis en train de préparer un projet très cher à mon cœur : un livre sur George Enescu, le compositeur le plus proche de notre ame nationale. Le texte est déjà prêt. Depuis un an, Adriana et Sebastian Oprita, aidés par Thea, travaillent sur les illustrations, avec des images inspirées de la création populaire roumaine. Ce sera un livre tissé comme une „ïe" (sorte de chemisier - blouse traditionnel roumain, en tissu très léger - n.d.tr), avec labeur et patience. Nous espérons le publier pour la fête des „Sanziene", fête du soleil et du costume national. Ce qui est certain, c'est qu'au mois de février, nous allons commencer à frapper aux portes des maisons d'édition. Croisez les doigts pour nous, pour que nous trouvions, sinon une porte ouverte, au moins une sonnette qui fonctionne !


(  Bucharest Hebdo, 11/17 Jan 2016)