Iar Profesorul Wright a zis: "metoda Kodaly, metoda
Orff, metoda Suzuki?"
M-am uitat intai in tavanul (gri) al celei mai
mici cladiri cubiste din Harvard Yard. Apoi in podeaua (gri) a aceleiasi
cladiri numite fara imaginatie “Music Building”.
“I’ll be back” am spus. Si am fost. Dupa ce am
trecut pe la Lamont Library, Harvard Book Store, Harvard Coop si biblioteca
centrului de studii muzicale din campus.
“Suzuki ca spirit (muzica se invata firesc, in
familie, ca si limba materna), ceva Kodaly (muzica prin joaca), putin Orff (
muzicalitate prin improvizatie). De fapt Audit de Brand Muzical. Ca in
publicitate.” Am rostit, mult mai senina dupa cele cateva zile bune de
buchiseala.
A fost randul profesorului sa priveasca confuz
in zarea mochetei (va amintiti, gri). M-am hotarat atunci sa nu-i dau ocazia sa
emita acel cuvant care e echivalentul academic al usii inchise, al ultimei
lopeti funerare sau al butonului off de la telecomanda atentiei: “interesting”. I-am turuit despre ideea
brandului de tara, de om politic, de ce nu si de compozitor? Copiii se apropie firesc de branduri pentru ca acestea au personalitate, culoare, poveste. De ce nu ar avea si muzica?
Copiii dorm cu Minnie, Barbie, Mickey, Winnie. De ce nu ar face-o cu Mozart,
Beethoven sau Chopin? Si i-am intins celui mai rabdator profesor de
muzica pe care l-am intalnit vreodata o pagina cu Tabelul. Despre care trebuie
sa mai strang ceva curaj pentru a va povesti fara sa va blurez si ultima unda a
bunavointei.
Ca incheiere pentru astazi, doamnelor si
domnilor, Shinichi Suzuki:
"Teaching music is not my main purpose. I
want to make good citizens, noble human beings. If a child hears fine music
from the day of his birth and learns to play it himself, he develops
sensitivity, discipline and endurance. He gets beautiful heart."
PS:
Se pare ca am uitat de promisiunea cu Love Story. O parte din film a fost
turnata chiar in cladirea care, treizeci de ani mai tarziu, a gazduit
conversatia de mai sus. Am spus putin Love Story, bine?
