vineri, 6 decembrie 2013
vineri, 20 septembrie 2013
Greierasii din '84
Azi Madalina Pasol, maestra in ale pianului, mi-a amintit ca am fost colege de banca la George Enescu.
Iata ce am gasit, rascolind prin lada cu amintiri muzicale din podul internetului: Corul Greierasul, 1984.
In poza Madalina Pasol, Toma Popovici, Alina Rafaila si... Cristina Andone.
vineri, 19 aprilie 2013
In vizita la gradinita Lumea piticilor
joi, 18 aprilie 2013
Despre mere, somn si... viitoarele carti
In
ce fel de familie ai crescut? Ce sunt parintii tai si ce fel de inclinatii
aveai in copilarie? Ce spuneai ca o sa te faci cand vei fi mare?
Am crescut intr-o casa cu seminee si
ferestre inalte, dintr-un vechi cartier evreiesc ascuns in centrul
Bucurestiului. In serile de vara, vantul imi aducea in camera flori rasucite de
tei si mai ales acordurile deloc indepartate ale unui impromptu de Chopin. Scoala
am facut-o mai intai la poalele Dealului Mitropoliei, la Lipatti, intr-o curte
cu platani seculari prin care se fugareau copii avand in spate viori mai mari
decat ei.
Sper ca m-am facut scriitor si rontaitor
de mere. Dupa ce am ratacit zece ani prin publicitate, bifand in trecere
pozitia de director executiv al agentiei cu cea mai mare cifra de afaceri de pe
piata. Predand, in paralel, ca profesor asociat la SNSPA. Si hranindu-ma din ce
am invatat la Limbi Straine (Universitatea Bucuresti) precum si in
peregrinarile mele din filosofie (Scoala de la Tescani), multiculturalitate ( Soros) si scriere
creativa ( Harvard).
Cum
te-ai descrie acum? Ce esti? Cine esti? Care sunt primele randuri ale definitiei
tale?
Fara gres, sunt ‘mama’. Altfel, mai
raspund la poreclele de ‘coach’, ‘trainer’, ‘innovation leader’. Desigur, nu
mai am agenda din zilele de glorie. Si nici perechile de pantofi de atunci. Am
invatat insa ca lucrurile mari sunt evidente, la indemana, si, da, gratis. Ca
muzica se face cu 12 sunete. Ca povestile se scriu cu 31 de litere. Ca viata se
traieste din aceleasi povesti care s-au mai spus, din acelasi sunete care s-au
mai cantat. Si totusi niciun compozitor din lume nu poate epuiza muzica acesta
simpla si previzibila care suntem.
Cum ma definesc? Ca un bun ascultator. Pentru a avea o sansa de
a deveni un bun scriitor, vreodata.
Acum,
ca au aparut povestile tale din Padurea Muzicala, ai senzatia aceea de Mester Manole,
ca ai vrea sa faci alta manastire? Incotro ai de gand sa zbori?
Sa spunem ca am deja doua manastiri in
curtea celei inaltate. Faptul ca Povestile Muzicale au iesit primele in lume e
pura intamplare. Cronologic, am inceput cu “Povesti de adio” (trei sferturi
gata) si “Blond deschis” (un roman despre publicitate). Scriu cartile pe care
as fi vrut sa le citesc acum cativa ani. Si traiesc, cum ar spune politistii,
adaptandu-ma la conditiile de mers. Fara planuri mari. Fara asteptari, ambitii sau
incrancenari. Si da, ma bucur pentru fiecare rasarit de soare ratat in dulcele
somn al diminetii.
Colectia
Povesti din Padurea Muzicala de Cristina Andone este disponibila in librariile
Adevarul din toata tara precum si pe www.adevarulshop.ro.
miercuri, 17 aprilie 2013
Despre povestea din spatele povestilor
Spune-ne, te rog, noi, cei care abia acum
intalnim povestile tale muzicale, cum sa le prezentam copiilor nostri? Cum sa
ii imprietenim cu muzica, chiar daca ei nu sunt micuti si intre timp au invatat
sa asculte muzica MTV, de exemplu?
Tu cand ai inceput sa iubesti muzica? Iti
amintesti de o intamplare din copilaria ta care te-a apropiat de muzica?
Muzica imi este la fel de apropiata ca
auzul. Mi-e greu sa definesc un “ab initio’. Iti pot spune ca tata asculta cu
religiozitate concertul de seara de la radio, ca, de la trei ani, mama mi-a pus in camera o pianina
Bechstein ( ceea ce nu v-as recomanda, mai ales daca aveti un copil curios,
inclinat catre scrijelit si desurubat). Am facut, desigur, pian. Apoi, cand
deja proiectul Povestilor se conturase, am descins la Harvard pentru a ma ingropa
doua luni in bibliotecile- templu Widener si Lamont dar mai ales pentru a lua
lumina de la cel mai binevoitor profesor de teorie muzicala pe care l-am
intalnit vreodata: dr.Wright.
Deci povestile le-ai scris acolo, in
limba engleza si le-ai tradus in romana? Cum s-au nascut, concret, cum le-ai
asternut pe hartie si apoi cum ai ales muzica potrivita pentru fiecare dintre
ele?
La Harvard am pus pe hartie partea de
documentare si mi-am construit strategia din spatele povestilor. Concret, am
facut un audit de imagine pentru muzica fiecarui compozitor, cautand culori,
emotii, stari, elemente vizuale care sa le defineasca esenta. Uite, de exemplu,
spiridusul Beethoven este navalnic, puternic, temerar, locuieste intr-un stejar
impreuna cu puiul sau de leu iar culoarea sa preferata este rosul. In timp ce Chopin, visator, temator,
nostalgic salasuieste alaturi de unicornul sau Vis intr-o casuta violet prinsa
de o salcie plangatoare. Toate acestea nu au legatura cu imaginatia, sunt
planificare pura. Apoi la Harvard am ales muzica potrivita pentru fiecare
carte, urmand doua criterii: sa fie accesibila copiilor si sa faca parte din
nucleul dur al compozitiilor compozitorului respectiv. Si am schitat un ghid de
bune maniere la concert pentru copii, veverite si iepurasi, inclus ulterior in
cartea cu Strauss. Asadar, mai intai a fost strategia, apoi alegerea muzicii,
si, in final, scrierea povestilor.
( Fragmentul face parte din interviul acordat revistei Tango in 2012)
marți, 16 aprilie 2013
Despre copii, muzica si carti
Ce a fost mai intai, copilul dintai sau
proiectul cartilor cu povesti din Padurea Muzicala?
Astfel, povestile muzicale s-au nascut pe
un dublu front: cel de mama, lipsita de repere, ajutor si de somn. Cel de om inteligent,
care-si vedea irositi neuronii in miscari spasmodice de dute-vino, cu variante de
zgaltait, leganat, aruncat (si prins)
Cand a venit si cel de-al doilea copil,
cum s-a reasezat in mintea ta proiectul?
Cand a aparut Sashi, razboiul cu mine
fusese deja castigat. Nu mai eram in linia intai a publicitatii, ma redefinisem
ca antrenor de comunicare si creativitate. Iar, gratie muzicii simfonice, eram
pe cale de a avea liniste in fiecare seara cu Thea, cea care, la varsta de doi
ani, recunostea fara efort bucati la prima auditie din Vivaldi, Beethoven,
Bach, Chopin. Spre deosebire de
tatal ei care o intreba, spasit: sa fie Mozart? Treptat, copiii mei mi-au cerut
sa le povestesc ce ne spune muzica aceea care ne picura somn in fiecare seara.
Asa au venit pe lume cei sapte spiridusi-compozitori care locuiesc in Padurea
Muzicala.
Ce a schimbat, concret, in vietile
voastre, aparitia acestor carti? Si, mai putin concret, ce a adus muzica in
familia voastra?
Asa cum stii, viata cu doi copii are
darul de a fi extrem de conservatoare si de previzibila. Greu se schimba ceva,
daca nu e cu adevarat dramatic. De aceea, cartile nu au fost o schimbare
propriu-zisa pentru copiii mei, decat prin faptul ca acum vedeau in sfarsit
niste ilustratii care completau povestile nostre zilnice. Apoi, in cele noua
luni in care proiectul a prins culoare, ne-am facut foarte multi prieteni, de
la cei doi ilustratori minunati, Adriana Gheorghe si Sebastian Oprita, la Iustina
Croitoru, impecabil redactor si zana buna a spiridusilor-compozitori, pana la
Jurgen Reich, om de afaceri, flautist si mandru fiu al celei mai bune organiste
din Romania, Ilse Maria Reich.
In privinta muzicii clasice, pot spune ca
mi-a adus liniste acasa. Oricat de paradoxal ar suna acest lucru. Si, crede-ma,
cel putin cu Thea, le-am incercat pe toate: de la Alifantis la cantece de
catanie, de la imnul national la “Am cravata mea”, trecand prin “I will
survive”, “Vulpe, tu mi-ai furat gasca”
si “Love of my life”. Abia cand am pus Vivaldi, scartiala a incetat,
ochii s-au inchis, iar viata noastra a redevenit simpla, armonioasa,
echilibrata, exact ca o bucata muzicala preclasica.
In ce formula de familie iti cresti cei
doi copii si indraznesc sa te intreb, cumva, in povestile voastre va imaginati
ca va mai veni un copil iubitor de muzica sa se aseze langa voi, in patut,
vreodata?
Suntem o familie pentru care lucrurile nu
s-au asezat liniar tot timpul. Am luptat pentru a fi din nou impreuna, am lasat
desertul in spatele nostru si acum ne bucuram de fiecare cana de apa. Cat
despre al treilea copil, acesta s-ar naste intr-o casa in care parintii se tin
de mana si stiu ca povestea lor a fost si va mai fi. Avem loc pentru el, patul
este mare.
(Fragment din interviul realizat de Alice Nastase pentru Tango, acum un an)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)