Doua ore dulci, la Biblioteca Nationala a Romaniei. Pe 13 decembrie.

Greierasii din '84

Azi Madalina Pasol, maestra in ale pianului, mi-a amintit ca am fost colege de banca la George Enescu. 

Iata ce am gasit, rascolind prin lada cu amintiri muzicale din podul internetului: Corul Greierasul, 1984. 

                     In poza Madalina Pasol, Toma Popovici, Alina Rafaila si... Cristina Andone.

In vizita la gradinita Lumea piticilor

Soare, Alegretto, Mozart si, desigur, curcubeul muzical.
Mi-a placut!

                        Grupa fluturasilor si cea a buburuzelor- la egalitate de puncte muzicale.

 

Incercam zambetul a la Mozart. Fermecator, multumesc, Clara!

                 

O zi inspirata. Multam, Ramona, pentru invitatie!

Despre mere, somn si... viitoarele carti

In ce fel de familie ai crescut? Ce sunt parintii tai si ce fel de inclinatii aveai in copilarie? Ce spuneai ca o sa te faci cand vei fi mare?

Am crescut intr-o casa cu seminee si ferestre inalte, dintr-un vechi cartier evreiesc ascuns in centrul Bucurestiului. In serile de vara, vantul imi aducea in camera flori rasucite de tei si mai ales acordurile deloc indepartate ale unui impromptu de Chopin. Scoala am facut-o mai intai la poalele Dealului Mitropoliei, la Lipatti, intr-o curte cu platani seculari prin care se fugareau copii avand in spate viori mai mari decat ei. 

Au fost zece ani de poveste, apoi au inceput demolarile, teii au fost taiati, mainile misterioase au amutit, in schimb se auzeau mult mai des sirene de politie, ambreiaje si generice de tip Dallas. Si iata ca iti raspund, indirect, si la a doua intrebare: se pare ca de mica am avut inclinatia de a dramatiza! Dincolo de acest lucru (prost interpretat de ai mei drept pacatul fabulatiei), imi placea foarte tare sa citesc si sa rontai mere, cu picioarele cocotate pe pervaz. Lucru acceptabil, intr-o familie de intelectuali crescuti in cultul cartii. Insa complet neinteligibil ca alegere de viata, pentru aceeasi oameni, deprinsi sa vada lumea in ecuatii precise (tata, ca inginer) sau in prescriptii medicale ( mama-doctor).

Si ce te-ai facut, de fapt?

Sper ca m-am facut scriitor si rontaitor de mere. Dupa ce am ratacit zece ani prin publicitate, bifand in trecere pozitia de director executiv al agentiei cu cea mai mare cifra de afaceri de pe piata. Predand, in paralel, ca profesor asociat la SNSPA. Si hranindu-ma din ce am invatat la Limbi Straine (Universitatea Bucuresti) precum si in peregrinarile mele din filosofie (Scoala de la Tescani),  multiculturalitate ( Soros) si scriere creativa ( Harvard).

Cum te-ai descrie acum? Ce esti? Cine esti? Care sunt primele randuri ale definitiei tale?

Fara gres, sunt ‘mama’. Altfel, mai raspund la poreclele de ‘coach’, ‘trainer’, ‘innovation leader’. Desigur, nu mai am agenda din zilele de glorie. Si nici perechile de pantofi de atunci. Am invatat insa ca lucrurile mari sunt evidente, la indemana, si, da, gratis. Ca muzica se face cu 12 sunete. Ca povestile se scriu cu 31 de litere. Ca viata se traieste din aceleasi povesti care s-au mai spus, din acelasi sunete care s-au mai cantat. Si totusi niciun compozitor din lume nu poate epuiza muzica acesta simpla si previzibila care suntem.

 Cum ma definesc? Ca un bun ascultator. Pentru a avea o sansa de a deveni un bun scriitor, vreodata.

Acum, ca au aparut povestile tale din Padurea Muzicala, ai senzatia aceea de Mester Manole, ca ai vrea sa faci alta manastire? Incotro ai de gand sa zbori?

Sa spunem ca am deja doua manastiri in curtea celei inaltate. Faptul ca Povestile Muzicale au iesit primele in lume e pura intamplare. Cronologic, am inceput cu “Povesti de adio” (trei sferturi gata) si “Blond deschis” (un roman despre publicitate). Scriu cartile pe care as fi vrut sa le citesc acum cativa ani. Si traiesc, cum ar spune politistii, adaptandu-ma la conditiile de mers. Fara planuri mari. Fara asteptari, ambitii sau incrancenari. Si da, ma bucur pentru fiecare rasarit de soare ratat in dulcele somn al diminetii.

Colectia Povesti din Padurea Muzicala de Cristina Andone este disponibila in librariile Adevarul din toata tara precum si pe www.adevarulshop.ro. 

Despre povestea din spatele povestilor

Spune-ne, te rog, noi, cei care abia acum intalnim povestile tale muzicale, cum sa le prezentam copiilor nostri? Cum sa ii imprietenim cu muzica, chiar daca ei nu sunt micuti si intre timp au invatat sa asculte muzica MTV, de exemplu?

Copiii, dar mai ales adolescentii, au un simt foarte ascutit pentru tot ce e fals, chinuit, poleit. Daca ii apropiem de muzica mare avand prejudecata ca trebuie sa ne invesmantam sufletul in frac, ne vor simti crisparea si o vor respinge, pe buna dreptate. Altfel, copiii mici se apropie instinctiv de muzica din perioada baroca si clasica: Albinoni, Corelli, Pachelbel, Bach, Mozart sunt compozitori la care aderenta este imediata. Pentru adolescenti, Beethoven poate fi “vandut” ca primul metalist din istorie. Iar muzica plina de sentiment a romanticilor, de la Chopin, Brahms, Liszt, Ceaikovski nu poate da gres in fata unui ghem de emotii in varsta de 14 sau 16 ani. Cat despre povestile din Padurea Muzicala, sunt scrise pentru copii intre 4 si 9 ani, dar intr-un ritm suplu, creativ, alert. Admit, am folosit ceva trucuri de captare a atentiei deprinse din publicitate. Atmosfera este insa echilibrata, armonioasa, departe de tenebrele de tip bakugani-benteni.

Tu cand ai inceput sa iubesti muzica? Iti amintesti de o intamplare din copilaria ta care te-a apropiat de muzica?

Muzica imi este la fel de apropiata ca auzul. Mi-e greu sa definesc un “ab initio’. Iti pot spune ca tata asculta cu religiozitate concertul de seara de la radio, ca, de la trei ani,  mama mi-a pus in camera o pianina Bechstein ( ceea ce nu v-as recomanda, mai ales daca aveti un copil curios, inclinat catre scrijelit si desurubat). Am facut, desigur, pian. Apoi, cand deja proiectul Povestilor se conturase, am descins la Harvard pentru a ma ingropa doua luni in bibliotecile- templu Widener si Lamont dar mai ales pentru a lua lumina de la cel mai binevoitor profesor de teorie muzicala pe care l-am intalnit vreodata: dr.Wright.

Deci povestile le-ai scris acolo, in limba engleza si le-ai tradus in romana? Cum s-au nascut, concret, cum le-ai asternut pe hartie si apoi cum ai ales muzica potrivita pentru fiecare dintre ele?

La Harvard am pus pe hartie partea de documentare si mi-am construit strategia din spatele povestilor. Concret, am facut un audit de imagine pentru muzica fiecarui compozitor, cautand culori, emotii, stari, elemente vizuale care sa le defineasca esenta. Uite, de exemplu, spiridusul Beethoven este navalnic, puternic, temerar, locuieste intr-un stejar impreuna cu puiul sau de leu iar culoarea sa preferata este rosul.  In timp ce Chopin, visator, temator, nostalgic salasuieste alaturi de unicornul sau Vis intr-o casuta violet prinsa de o salcie plangatoare. Toate acestea nu au legatura cu imaginatia, sunt planificare pura. Apoi la Harvard am ales muzica potrivita pentru fiecare carte, urmand doua criterii: sa fie accesibila copiilor si sa faca parte din nucleul dur al compozitiilor compozitorului respectiv. Si am schitat un ghid de bune maniere la concert pentru copii, veverite si iepurasi, inclus ulterior in cartea cu Strauss. Asadar, mai intai a fost strategia, apoi alegerea muzicii, si, in final, scrierea povestilor. 

( Fragmentul face parte din interviul acordat revistei Tango in 2012)

Despre copii, muzica si carti

  Ce a fost mai intai, copilul dintai sau proiectul cartilor cu povesti din Padurea Muzicala?

Mai intai a fost copilul, unul excesiv de vocal, care nu se lasa induplecat sa adoarma. Si o mama tanara, obisnuita cu nopti de brainstorming, dar complet neajutorata in fata unei mogaldete cu bucle. Si a repetatelor rasarituri de soare, traite cu ochi pixelati de oboseala. Iata, am spus cuvantul de nepronuntat. Da, in publicitate, “o” de la oboseala este infinit mai blamabil decat “o” de la obscenitate si la fel de bizar ca ‘o’ de la ‘oaie’. E echivalentul impotentei creative, al inmuierii agresivitatii intru vanzare, al prafuirii nervului negocierii. De altfel, exista cateva gafe inacceptabile ale unei mame care munceste in publicitate (dincolo de faptul ca este o mama): a raspunde la telefon in timpul unei sedinte cand te suna dadaca, a nu raspunde la telefon pentru ca iti culci bebelusul, a-ti lua o zi libera cand copilul e bolnav, a-ti lua doua zile libere pentru ca nu, febra nu i-a scazut, a nu fi dispusa sa iti petreci weekend-urile in agentie devorand pizza si depanand povesti, a intarzia fara a avea nici urma de mahmureala sau macar explicatia de clubbing, doar plictisitoarele, casnicele cearcanele de ‘primii dinti’. 

Astfel, povestile muzicale s-au nascut pe un dublu front: cel de mama, lipsita de repere, ajutor si de somn. Cel de om inteligent, care-si vedea irositi neuronii in miscari spasmodice de dute-vino, cu variante de zgaltait, leganat, aruncat (si prins)

 Cand a venit si cel de-al doilea copil, cum s-a reasezat in mintea ta proiectul?

Cand a aparut Sashi, razboiul cu mine fusese deja castigat. Nu mai eram in linia intai a publicitatii, ma redefinisem ca antrenor de comunicare si creativitate. Iar, gratie muzicii simfonice, eram pe cale de a avea liniste in fiecare seara cu Thea, cea care, la varsta de doi ani, recunostea fara efort bucati la prima auditie din Vivaldi, Beethoven, Bach, Chopin.  Spre deosebire de tatal ei care o intreba, spasit: sa fie Mozart? Treptat, copiii mei mi-au cerut sa le povestesc ce ne spune muzica aceea care ne picura somn in fiecare seara. Asa au venit pe lume cei sapte spiridusi-compozitori care locuiesc in Padurea Muzicala.

 Ce a schimbat, concret, in vietile voastre, aparitia acestor carti? Si, mai putin concret, ce a adus muzica in familia voastra?

Asa cum stii, viata cu doi copii are darul de a fi extrem de conservatoare si de previzibila. Greu se schimba ceva, daca nu e cu adevarat dramatic. De aceea, cartile nu au fost o schimbare propriu-zisa pentru copiii mei, decat prin faptul ca acum vedeau in sfarsit niste ilustratii care completau povestile nostre zilnice. Apoi, in cele noua luni in care proiectul a prins culoare, ne-am facut foarte multi prieteni, de la cei doi ilustratori minunati, Adriana Gheorghe si Sebastian Oprita, la Iustina Croitoru, impecabil redactor si zana buna a spiridusilor-compozitori, pana la Jurgen Reich, om de afaceri, flautist si mandru fiu al celei mai bune organiste din Romania, Ilse Maria Reich.

In privinta muzicii clasice, pot spune ca mi-a adus liniste acasa. Oricat de paradoxal ar suna acest lucru. Si, crede-ma, cel putin cu Thea, le-am incercat pe toate: de la Alifantis la cantece de catanie, de la imnul national la “Am cravata mea”, trecand prin “I will survive”, “Vulpe, tu mi-ai furat gasca”  si “Love of my life”. Abia cand am pus Vivaldi, scartiala a incetat, ochii s-au inchis, iar viata noastra a redevenit simpla, armonioasa, echilibrata, exact ca o bucata muzicala preclasica.

     In ce formula de familie iti cresti cei doi copii si indraznesc sa te intreb, cumva, in povestile voastre va imaginati ca va mai veni un copil iubitor de muzica sa se aseze langa voi, in patut, vreodata?

Suntem o familie pentru care lucrurile nu s-au asezat liniar tot timpul. Am luptat pentru a fi din nou impreuna, am lasat desertul in spatele nostru si acum ne bucuram de fiecare cana de apa. Cat despre al treilea copil, acesta s-ar naste intr-o casa in care parintii se tin de mana si stiu ca povestea lor a fost si va mai fi. Avem loc pentru el, patul este mare. 

(Fragment din interviul realizat de Alice Nastase pentru Tango, acum un an)