Ce a fost mai intai, copilul dintai sau
proiectul cartilor cu povesti din Padurea Muzicala?
Mai intai a fost copilul, unul excesiv de
vocal, care nu se lasa induplecat sa adoarma. Si o mama tanara, obisnuita cu
nopti de brainstorming, dar complet neajutorata in fata unei mogaldete cu bucle.
Si a repetatelor rasarituri de soare, traite cu ochi pixelati de oboseala. Iata,
am spus cuvantul de nepronuntat. Da, in publicitate, “o” de la oboseala este
infinit mai blamabil decat “o” de la obscenitate si la fel de bizar ca ‘o’ de
la ‘oaie’. E echivalentul impotentei creative, al inmuierii agresivitatii intru
vanzare, al prafuirii nervului negocierii. De altfel, exista cateva gafe inacceptabile
ale unei mame care munceste in publicitate (dincolo de faptul ca este o mama):
a raspunde la telefon in timpul unei sedinte cand te suna dadaca, a nu raspunde
la telefon pentru ca iti culci bebelusul, a-ti lua o zi libera cand copilul e
bolnav, a-ti lua doua zile libere pentru ca nu, febra nu i-a scazut, a nu fi
dispusa sa iti petreci weekend-urile in agentie devorand pizza si depanand
povesti, a intarzia fara a avea nici urma de mahmureala sau macar explicatia de
clubbing, doar plictisitoarele, casnicele cearcanele de ‘primii dinti’.
Astfel, povestile muzicale s-au nascut pe
un dublu front: cel de mama, lipsita de repere, ajutor si de somn. Cel de om inteligent,
care-si vedea irositi neuronii in miscari spasmodice de dute-vino, cu variante de
zgaltait, leganat, aruncat (si prins)
Cand a venit si cel de-al doilea copil,
cum s-a reasezat in mintea ta proiectul?
Cand a aparut Sashi, razboiul cu mine
fusese deja castigat. Nu mai eram in linia intai a publicitatii, ma redefinisem
ca antrenor de comunicare si creativitate. Iar, gratie muzicii simfonice, eram
pe cale de a avea liniste in fiecare seara cu Thea, cea care, la varsta de doi
ani, recunostea fara efort bucati la prima auditie din Vivaldi, Beethoven,
Bach, Chopin. Spre deosebire de
tatal ei care o intreba, spasit: sa fie Mozart? Treptat, copiii mei mi-au cerut
sa le povestesc ce ne spune muzica aceea care ne picura somn in fiecare seara.
Asa au venit pe lume cei sapte spiridusi-compozitori care locuiesc in Padurea
Muzicala.
Ce a schimbat, concret, in vietile
voastre, aparitia acestor carti? Si, mai putin concret, ce a adus muzica in
familia voastra?
Asa cum stii, viata cu doi copii are
darul de a fi extrem de conservatoare si de previzibila. Greu se schimba ceva,
daca nu e cu adevarat dramatic. De aceea, cartile nu au fost o schimbare
propriu-zisa pentru copiii mei, decat prin faptul ca acum vedeau in sfarsit
niste ilustratii care completau povestile nostre zilnice. Apoi, in cele noua
luni in care proiectul a prins culoare, ne-am facut foarte multi prieteni, de
la cei doi ilustratori minunati, Adriana Gheorghe si Sebastian Oprita, la Iustina
Croitoru, impecabil redactor si zana buna a spiridusilor-compozitori, pana la
Jurgen Reich, om de afaceri, flautist si mandru fiu al celei mai bune organiste
din Romania, Ilse Maria Reich.
In privinta muzicii clasice, pot spune ca
mi-a adus liniste acasa. Oricat de paradoxal ar suna acest lucru. Si, crede-ma,
cel putin cu Thea, le-am incercat pe toate: de la Alifantis la cantece de
catanie, de la imnul national la “Am cravata mea”, trecand prin “I will
survive”, “Vulpe, tu mi-ai furat gasca”
si “Love of my life”. Abia cand am pus Vivaldi, scartiala a incetat,
ochii s-au inchis, iar viata noastra a redevenit simpla, armonioasa,
echilibrata, exact ca o bucata muzicala preclasica.
In ce formula de familie iti cresti cei
doi copii si indraznesc sa te intreb, cumva, in povestile voastre va imaginati
ca va mai veni un copil iubitor de muzica sa se aseze langa voi, in patut,
vreodata?
Suntem o familie pentru care lucrurile nu
s-au asezat liniar tot timpul. Am luptat pentru a fi din nou impreuna, am lasat
desertul in spatele nostru si acum ne bucuram de fiecare cana de apa. Cat
despre al treilea copil, acesta s-ar naste intr-o casa in care parintii se tin
de mana si stiu ca povestea lor a fost si va mai fi. Avem loc pentru el, patul
este mare.
(Fragment din interviul realizat de Alice Nastase pentru Tango, acum un an)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu