marți, 2 octombrie 2012

Usor cu pianul in parc

" Cand ar trebui sa inceapa un copil pianul?" ma intreba din senin o mama, vecina de banca si, iata, si de preocupari, mai deunazi, in parc.

Nu, nu am banuiala ca port cu mine aura intelepciunii maternale si nici ca faima povestilor muzicale  ( vandute, totusi, in 120.000 de exemplare…) ar fi ajuns la nisipar. Declicul interogatiei l-a prilejuit pesemne observatia lui Sashi despre o doamna insarcinata, imbracata in negru: “ Parca e un pian fara roti”. Si graba mea de a masca nefericita comparatie: “ cine deseneaza primul o cheie sol merge la lebede”.
Totusi, chiar asa,  cand  “se” incepe pianul?
 Liric, as raspunde ca inainte de a ne pune aceasta intrebare. Muzica este, ca si vorbirea, un limbaj al firescului. Cand o proptim in cuiele ruginite ale normei, moare – la fel ca  limba de care ne vom apropia prin scheme si lectii chinuitoare si nu o vom iubi niciodata. Muzica este un sir de intamplari care nu se aduna contabil ci se multiplica, fara rost, in generozitatea iubirii. E mama care ne canta “ Dunare-Dunare” inainte de culcare, e sonata care se aude pe o strada cu ciresi batrani si pisici decrepite, e un concert cu Radu Lupu, e chemarea “sticle goale cumpaaar”- infinit mai sensibila decat un intreg concert de Messiaen.
Militant, as spune niciodata, cat timp aspiratia de a ne vedea copilul cu mainile infipte in clape (88, in total) e ancorata in:
-          ambitia de a avea un urmas cu o agenda mai bine garnisita decat a colegului de gradinita,
-          reveria romantica de a creste o fetita-printesa-balerina-pianista-artista-ista
-          invidia abia pudrata a prietenelor
-          dorinta ca cel mic sa fie mai breaz decat tatal sau, cel pentru care Bach e o ruda obscura a lui Hornbach.
Dincolo de interpretarile lirice sau militante, ar mai fi si raspunsul statistic. Daca citim biografii, cei mai multi pianisti de concert incep sa cante la 3-5 ani ( excluzand valul asiatic de copii asezati in fata clapelor la 1 an). De obicei, au parinti muzicieni sau profesori de muzica, asadar locuiesc printre armonii, cel putin instrumentale.  Cei mai multi dintre cei care abandoneaza pianul pentru totdeauna ( excluzand aici refuzul regelui Mihai de a mai canta dupa momentul exilului) incep lectiile la 6 ani si le sfarsesc peste alti trei, fie cand parintii obosesc sa insiste sau cand copiii devin mai vocali in refuzul lor. Interesant e ca cei care se apropie de pian in adolescenta au sanse mai mari sa-i ramana loiali toata viata.
O concluzie ( sentimentala-militanta-statistica): lasati prescolarii sa se apropie firesc de muzica, dati-le adolescentilor o sansa sa se bucure de timpul suspendat din jurul claviaturii, invatati-va copiii alfabetul muzicii cu mai multa dragoste si mai putine bastonase si liniute.
PS: In imagine, Sashi (5 ani) “compunand” un cantecel in notatia A-B-C. Mai jos, desertul care i-a rasplatit imaginatia, nu efortul. Despre reteta muzicii dulci, in viitor. Tot atunci, povestea norului de ciocolata presarat cu fructe de padure.