joi, 28 noiembrie 2019

Ce e dreptatea? O poveste despre nesupunere.

Hava aduce apă. Și azi, ca de fiecare dată, îi aduce pomului apă cu căucul. Face câteva drumuri, de la tâşnitoare şi înapoi, dar nu se simte obosită. Zi de zi, după şcoală, dă fuga aici, în parcul acesta în care copacii au nume. Aşa i-a pro- mis bunicului. În fiecare zi. De la el ştie povestea pomului. Începe cu un tren. 

Un tren. Un şir de 30 de cutii fără ferestre, puse pe roți. La fiecare vagon, gura de aerisire e blocată. Înăuntru, întuneric. Miroase a spaimă şi a moarte. În acest tren sunt închişi 2.530 de oameni. Este vară, iulie. Mai e puțin şi se des- chid cerurile. Aşa se spune că, pe şapte a şaptea, stelele fac o cruce mare pe
cer. Deocamdată, e 3 iulie, iar oamenii fac o rană mare chiar aici, pe pământ. Oameni. Sunt oameni cei care bat în cuie plăcuțele de fier pentru ca aerul să nu poată intra în vagoane. Sunt oameni cei care stropesc cu apă trenul, doar ca să-i amăgească pe cei însetați dinăuntru. Sunt oameni, sunt tineri, sănătoşi, frumoşi şi râd. Au uniforme, au arme şi mai ales au dreptate, ei aşa cred. Iar cei care cred că au dreptate atunci când fac răul sunt greu de oprit.

În gara din Roman, o femeie micuță e hotărâtă să oprească trenul. Nu, nu poate opri moartea. Dar poate alina. Și poate da o pauză suferinței.

— Sunt preşedinta Crucii Roşii, spune ea. Treaba noastră este să avem grijă de oamenii în suferință. Nu ne interesează dacă sunt evrei ori ba. Sunt oameni. Lăsați-ne să ne facem datoria. Lăsați-ne să le dăm măcar o gură de apă.
Aşa e drept!
— Credeți că o să schimbați istoria cu o gură de apă? Și apoi... cine mai ştie astăzi ce e dreptatea? murmură comandatul.


Dreptatea. Dreptatea nu omoară pe nimeni. Dreptatea nu umileşte. Dacă un singur om trebuie închis într-o cutie încinsă în numele unei idei drepte, înseamnă că ideea e strâmbă, aşa crede femeia cea micuța şi spune tare: Nu e o gură de apă, e o gură de viață. E o gură de speranță, adaugă ea în gând.
— Apă, apă, strigă cei din vagoane, coborând ca nişte umbre care nu mai recunosc soarele.




Trenul a oprit. Va porni din nou, după ce deportații au primit ceai, apă şi zahăr, după ce s-au spălat, după ce vagoanele au fost dezinfectate. Astăzi în Ierusalim există o plăcuță cu numele celei care, în iulie 1940, a avut curajul să oprească, într-o gară, nedreptatea: Viorica Agarici. În memoria ei, un arbore este plantat pe Aleea celor Drepți. Dintre cei 2.530 de evrei închişi în trenul morții, vor supraviețui 700. Unul dintre ei este bunicul Havei.

Apa amintirii nu seacă. Ca şi speranța, e apă vie.


Viorica Agarici (Bucureşti, 1886 – Bucureşti, 1979), Preşedinta Crucii Roşii din Roman. Născută într‐o familie de boieri liberali, a fost educată la institutul progresist Les Ruches din Franța, acelaşi pe care l‐a absolvit şi Eleanor Roosevelt. Pentru că pe 3 iulie1941 a oprit trenul cu deportați evrei, a fost nevoită să plece din Roman. Atunci şi mai apoi, în comunism, a fost ajutată de comunitatea evreiască. Numele ei este trecut pe lista „Drepți între Popoare“ la Ierusalim.

Poveste: Cristina Andone
Ilusatratie: Irina Maria Iliescu
Aparuta in: Nesupusele volumul 2
Editura Univers




Lansăm Nesupusele volumul 2!

Prima ieșire în lume a volumului 2 din Nesupusele va fi la Brașov. Sâmbăta aceasta. O să vă spun despre cum o femeie a salvat casa cărților în vremuri grele și neprielnice pentru poveste. De Ana Onita e vorba. O să mai vorbim despre singurul jurnal care a fost scris într-un lagar de concentrare nazist si a ”supravietuit”incarcerarii. Da, autoarea ei, nascută în Transilvania, ar merita să fie mai celebră decat Anne Frank dar...nu este. Se numea Ana Novak. O să vă mai spun despre o femeie care a oprit trenul suferinței: Viorica Agarici. În fine, vor fi atât de multe povești. Dar noi vom avea timp, nu-i așa? Sâmbătă, după ora 12, intram în cercul bun al amintirilor, intram în cercul bun al poveștii.
Mulțumim, Holcim, pentru sprijinul turneului Nesupusele!

marți, 26 noiembrie 2019

Cartea Bunatatii

De mii de ani, povestile vin dinspre sat catre oras, ca sursa de valori si de intelepciune. De ceva vreme, aceste povesti au amutit, coplesite fiind de istorisirile de la oras. Nu mai stim la ce viseaza copiii de la sate. Care sunt reperele lor de bunatate. Care sunt obstacolele lor. Povestile lor par intrate in amortire, fara vreo sansa in competitia cu universul mult mai colorat, mai agresiv, mai bine promovat al ”povestilor de la centru”.

Povestea a fost mereu antrenament pentru viata, busola pentru valori, sursa de inspiratie si de visare. Dar nu ne antrenam peste tot la fel. Vom vedea ca la sat un copil viseaza o portie cu cartofi fierti, imbunati cu branza. Sau ca pentru el a ajuta pe cineva inseamna sa taie lemne, sa care apa sau sa dea de mancare la pui. Pentru foarte multi dintre ei bunatatea inseamna mai ales prezenta familiei. Sunt tot mai multi copii lasati in urma de catre parintii plecati la munca peste hotare. Sunt tot mai multi copii crescuti de bunici, copii care spera din tot sufletul sa nu ramana singuri. 

Ca scriitor, aleg intotdeauna drumul greu. Pentru ca stiu ca la capatul lui voi gasi o minune, nu o banalitate. Nu a fost usor de strang sute de raspunsuri de la toti atatia copii din 17 localitati din Romania. Dar aceste seminte de bunatate au rodit intr-o carte. O carte despre ce inseamna sa fim generosi, deschisi, sa avem incredere si rabdare. Despre cum educatia e singura cale rodnica. Despre cum doar impreuna ne va fi cu adevarat mai bine. 

Pe acest drum, am avut sprijinul nepretuit al celor de la Ameropa Grains, carorale multumesc dincolo de cuvinte. Ambitia lor a fost ca intrebarile mele sa ajunga in scolile din 17 sate, sa fie un prilej de gandire, nu doar un imbold la compunere. Voluntarii Ameropa din programul Happy Grains au distribuit chestionarele bunatatii, au discutat cu profesorii, au strans raspunsurile. La final, am primit o adevarata recolta de scrisori. Veti gasi multe dintre gandurile copiilor in paginile scrise de mana, despre bunatate. Le-am lasat asa, neprelucrate, pentru ca inocenta lor este artă. Cele sapte povesti se hranesc din samburii narativii culesi din aceste scrisori. Ele pun laolalta vis, emotie, speranta si intelepciune. Sper sa fie o sursa de inspiratie pentru toti copiii, indiferent unde locuiesc.

Si pentru ca povestea proiectului nostru are un final fericit, sa spunem ca in decembrie, 3500 de copii din 17 sate vor primi aceasta carte cadou de Craciun, din partea Ameropa. 

Impreuna facem lumea mai buna, om cu om, poveste cu poveste!


vineri, 1 noiembrie 2019

1 noiembrie sau...


De 13 ani sunt mama lui Sasha. Zis și bebelușul moțat. În fine...nu-i mai pot spune așa, desigur. Dar tot puiul meu gălbior a rămas, senin și vesel. Cel care nu se grăbește niciodată. Și are încredere că viața va fi bună cu el. Sasha m-a învățat că pot mai mult decât aș crede- de exemplu să-i prind sandalele cu ochii închiși. Atunci când simt că mi-e prea greu, mă uit în privirea lui senină. Și ceva se limpezește în mine, mereu. 
Așa, ca de încurajare, să mai spunem că l-am născut pe puiul asta de soare de Ziua Morților. Sau...de Luminăție. Sau...de Ziua Tuturor Sfintilor. Așa apare 1 noiembrie peste tot în lume. Pentru mine e o zi despre viață, despre lumină. E ziua în care a aparut Sasha. 
#1noiembrie #Sasha #13ani #familie #noi 
#seninătate