joi, 15 martie 2012

Cum sa publici o carte...

...cu ajutorul unui ponton.

                                                              
Imaginati-va o dupa-amiaza de vara, la buza lacului.  Junior face grab, spinning, flipping. La carma, Dezde isi valureste parul blond in sincron cu corpul de balet al trestiilor de pe mal. Jurgen masoara directia oricarei adieri, el este omul de baza in caz de furtuna, prinde copertine, ancoreaza pontoane si emite avertizari de bursa meteo. Intre doua ture de ski ( aproape mono), se rontaie pepene rosu, se descifreaza sensul de citire pentru tatuajele lui Face, se evoca cu evalavie barefoot-ul si Banana Somebody. Apar Vaca, Vaporas si timpul de palavrageala se dilata, asa ca ajungem la muzica simfonica, la Bach, la festivalul de orga, la Ilse Maria Reich, minunata organista si ...mama a unui boarder certat cu vanturile- Jurgen, pre numele sau care nu accepta diminutiv.

- Crezi ca mama ta si-ar putea arunca o privire peste niste povesti muzicale, inainte de a le trimite la editura?  il intreb pe arianul care isi asteapta randul sa sara peste val.

- Nu, spune Jurgen si face o pauza inteleapta.

Tocmai incercam sa ma repliez dupa aceasta foarte nemteasca precizie a refuzului, cand singurul boarder din Romania care a urcat ca flautist pe scena Atheneului continua, in ritmul lui blajin:

- Nu, mama ar fi incantata sa revizuiasca o carte de educatie muzicala pentru copii. E vocatia si preocuparea ei de zeci de ani.

Suprarealul este doar o figura de wakeboard pe pontonul eroului Junior si al temerarei sale Dezde. Aici isi deapana povestile capitani de avioane si producatori de telenovele, bancheri si studenti, corporatisti si chirurgi. Aici se numara contuzii, extensii, dilatari ( de pupile). Iar daca aveti nevoie de doctorul Filipescu ( adevaratul Filipissim al ortopediei), pontonul ramane cea mai buna recomandare.

PS:  Ilse Maria Reich revizuieste textul Povestilor Muzicale. Gasesc un editor care se hotaraste sa citeasca manuscrisul dupa ce m-a vazut facand mono pe lac. De ziua fetei mele, pleaca prima carte la tipar. De ziua editorului meu, iese ultima carte. In Junior we trust!



(Mai sus, 154 de skiori trasi simultan pe apa sau tot atatia scriitori aspiranti,  incercand sa iasa din anonimatul nepublicatilor)

duminică, 11 martie 2012

Masa de nastere

Gata. S-a intamplat. Toate cele opt carti din seria Povestilor Muzicale au iesit in lume. Cand privesc in urma, vad noua luni de aproximari, de iluminari, de ceaiuri, de zapezi. Noua luni de poveste. Mai vad  un ponton, un pat si o masa. Astazi, va prezint ultima piesa din sirul genezei. Da, vorbim despre deloc banala masa.

Masa pe care s-au nascut ilustratiile mi-a devenit mai familiara decat verisoara sa din bucataria de acasa. In jurul ei am decupat vizual textul cartilor, am potrivit personajele, am rontait prajituri, pizza, fursecuri, ciocolata ( hm, o mare rontaiala, deci). Masa Adrianei si a lui Sebi, prieteni buni ai spiridusilor din Padurea Muzicala, ilustratorii mei minunati pe care i-am gasit dintr-o banala intamplare: mi-a placut expresia din ochii unui personaj postat de Adriana pe site-ul asociatiei ilustratorilor romani.


Cu Adi, cea care urma sa dea viata spiridusilor m-am intalnit apoi la Carturesti, intr-o amiaza de iunie. Imi pregatisem, profesionist,  'brieful pentru ilustratie': descrierea  personalitatii fiecarui personaj, detaliile fizionomice si de costum, plus o mapa cu imagini de 'stare' ( in publicitate s-ar numi mood board) ca sursa suplimentara de inspiratie. Si, asteptam, cu ceva trepidatii bine mascate de rochia neagra de birou, sa apara artista.




Si iata, in sala cu podele arcuite, a intrat Adriana, delicata, calda, cu o privire departata de vibratiile cotidiene ale celor care par. Eficienti. Profesionisti. Pragmatici. Ne-am regasit, asadar, doua zane la inceput de poteca literara. Ne-am promis o carte cum nu a mai fost.
Apoi, ne-am luat vacanta.

 In octombrie aveam deja o editura (Adevarul) si niste termene de predare de...basm.  Sebi ni s-a alaturat atunci in demersul suprarealist de a preda o carte la fiecare doua saptamani. Iar Ale s-a oferit, tocmai din Germania, sa ne puna in pagina textele si ilustratiile, intr-o grafica eleganta si jucausa. 


Patru oameni, intre timp prieteni. Adriana Gheorghe- minunata zana a culorilor si a portretelor expresive.  Sebastian Oprita- vrajitorul peisajelor, costumelor si detaliilor arhitecturale. Alexandra Cor -maestrul de ceremonii al cartii, cea care a legat imaginea de cuvant. Si 'autoarea'- cea care raspunde de obicei la numele de Andone, intotdeauna la cel de 'mama' si mult mai rar la cel de Cristina.

 Maine va povestesc cum se poate publica o carte cu ajutorul unui ponton. Alte personaje, tot prieteni: Junior, Dezde, Jurgen. Pe curand!


PS: Sunt la cura de De-Facebook. Drept pentru care, in afara butonului albastru "distribuiti pe f", am decis sa nu-mi mai gasesc scuze (s-a maritat Bold, e ziua Denisei, si-a reactivat contul Irina, Catrinel se bucura copilareste de un autograf, etc) pentru a-mi verifica zidul, a survola profile si a face comentarii. Asadar, va voi regasi mai putin pe "wall" si mai mult la un ceai. In parc. Pe strada. La vernisaj. Pe ponton. La concert. In Piata. La piata.

La buna vedere!



marți, 6 martie 2012

Colaj



Legenda...colorata
  • Joi, 1 martie, Ziua Internationala a Cartii. 
  • Sapte ateliere de carte 
  • Impreuna cu Adriana, zana culorilor, si, desigur, cu Allegretto, iepurasul lui Mozart.
  • Sapte compozitori, pentru sapte clase de copii, intre 6 si 9 ani.
  • Ocazie cu care mi s-a confirmat ca Tinutul Alb- Negru exista
  • In fiecare clasa, cel putin un copil a povestit ca si-a petrecut vacanta in tara unde nu sunt culori iar singura nota permisa este do
  • Unii si-au amintit ca acest tinut este aproape de China
  • Pentru cativa, Alb-Negru este locul in care parintii pleaca in delegatie
  • Din fericire, Mozart a adus curcubeul muzical ( am adaugat eu)
  • Ceea ce explica de ce jucariile primite din Tara Alb-Negru sunt totusi colorate
  • Ura!



Doua baluri, acelasi ecou

Bucurestii cunosc doua baluri-reper, cu (ceva) istorie, panas si mediatizare.

Primul, de Halloween, e in primul rand un eveniment media. Si un carnaval, in adevaratul sens al cuvantului: carne-vale ( adio carne, pregatirea de post printr-un rit de debuseu si de rasturnare a reperelor cel putin pentru o noapte). Aici te poti intalni cu un Ilie Nastase negru,  o Leslie Hawke- regina Maria, o Andreea Esca - fantoma ( sau radiografie) o Amalia Enache- cat woman. Pene, paiete, peruci, pudra, ruj pe buze, peste buze, peste dantela, pe pahar. Temporare pierderi ale constiintei vizuale cu prilejul repetatelor blitzuri care par interbelice prin exploziile lor zgomotoase de unde-corpusculi. In fiecare colt, licurici rosii te avertizeaza ca da, se inregistreaza, suntem live, fiti mai animati. Apoi intrebarea " cat veti dona in seara aceasta?"  obsesiv-reiterata.  Si, desigur, coda: " in ce sunteti costumat?", al carei raspuns nu este niciodata ascultat pentru ca ne grabim catre deliciul etichetei devoalate : "de la ce creator este rochia? dar pantofii?". Muzica se aude cu ecou, discursurile par bruiate de niste nimfe ascunse in ziduri, conversatia ar putea curge agreabil daca nu ar fi expectorata din adancul plamanilor pentru a ne auzi. Palatul Parlamentului are marmora dantelata, candelabre grele, mult aur, si deloc acustica. Suntem ce vedem. De auzit, pe alta data, la un ceai tihnit.

Spre primavara, ne asteapta Balul Vienez, mult mai putin zgomotos. Cu o pondere consistenta a  zonei austro-germane de bancheri, ambasadori si expati, este un eveniment mai degraba corporatist. Infinit mai disciplinat, fara revarsari de exuberante, televiziuni, fotografi si Hollywood glam. Desigur, insa, aceeasi acustica subminata de nimfa indragostita de Narcis. Ceva mai bune sanse de conversatie la masa, pentru ca Strauss e mai ingaduitor cu reverentele verbale decat Abba. Cand microfonul trece la §t!§èà! Band, orice reverenta se crispeaza intr-un inevitabil zambet surd, dar politicos. Ne imaginam ce spune celalalt iar discursurile paralele descriu niste numere hilare de imaginatie.

Sambata aceasta, la Balul Vienez de la Bucuresti, rochiile de bal au intrecut ca numar ( si paiete) rochiile de cocktail iar papioanele-cravatele de birou. Semn de normalitate. Cadrilul a iesit, in sfarsit, mult mai armonios decat in anii trecuti, desi a debutat anevoios, cu o dispunere ingramadita amintind de strapungerea liniilor dusmane de catre infanteria romana. Maestrul de ceremonii, cu un accent si o rabdare germane, merita cu siguranta toata lauda. Timp de mai bine de patruzeci de minute, pe aceeasi melodie, a insistat sa ne transmita regulile imperialului cadril, explicand cadentat cum trebuie facuta reverenta, deplasarea pe diagonala, prezentarea doamnei, etc. Am avut o trecatoare ezitare in momentul in care ni s-a indicat schimbarea partenerilor, pentru a ajunge cu " the wrong lady". Cum ma simteam destul de bine descrisa de aceasta eticheta, m-am gandit sa raman pe loc, dar nu, cadrilul are ordinea sa superioara care trece pentru indoielile individuale. Asa ca am schimbat partenerul, am devenit " the wrong lady" a altcuiva, si in, fine " the right lady" a celui care ma privea fermecat, de la bun inceput.

Cred ca am facut bine.