Doua baluri, acelasi ecou

Bucurestii cunosc doua baluri-reper, cu (ceva) istorie, panas si mediatizare.

Primul, de Halloween, e in primul rand un eveniment media. Si un carnaval, in adevaratul sens al cuvantului: carne-vale ( adio carne, pregatirea de post printr-un rit de debuseu si de rasturnare a reperelor cel putin pentru o noapte). Aici te poti intalni cu un Ilie Nastase negru,  o Leslie Hawke- regina Maria, o Andreea Esca - fantoma ( sau radiografie) o Amalia Enache- cat woman. Pene, paiete, peruci, pudra, ruj pe buze, peste buze, peste dantela, pe pahar. Temporare pierderi ale constiintei vizuale cu prilejul repetatelor blitzuri care par interbelice prin exploziile lor zgomotoase de unde-corpusculi. In fiecare colt, licurici rosii te avertizeaza ca da, se inregistreaza, suntem live, fiti mai animati. Apoi intrebarea " cat veti dona in seara aceasta?"  obsesiv-reiterata.  Si, desigur, coda: " in ce sunteti costumat?", al carei raspuns nu este niciodata ascultat pentru ca ne grabim catre deliciul etichetei devoalate : "de la ce creator este rochia? dar pantofii?". Muzica se aude cu ecou, discursurile par bruiate de niste nimfe ascunse in ziduri, conversatia ar putea curge agreabil daca nu ar fi expectorata din adancul plamanilor pentru a ne auzi. Palatul Parlamentului are marmora dantelata, candelabre grele, mult aur, si deloc acustica. Suntem ce vedem. De auzit, pe alta data, la un ceai tihnit.

Spre primavara, ne asteapta Balul Vienez, mult mai putin zgomotos. Cu o pondere consistenta a  zonei austro-germane de bancheri, ambasadori si expati, este un eveniment mai degraba corporatist. Infinit mai disciplinat, fara revarsari de exuberante, televiziuni, fotografi si Hollywood glam. Desigur, insa, aceeasi acustica subminata de nimfa indragostita de Narcis. Ceva mai bune sanse de conversatie la masa, pentru ca Strauss e mai ingaduitor cu reverentele verbale decat Abba. Cand microfonul trece la §t!§èà! Band, orice reverenta se crispeaza intr-un inevitabil zambet surd, dar politicos. Ne imaginam ce spune celalalt iar discursurile paralele descriu niste numere hilare de imaginatie.

Sambata aceasta, la Balul Vienez de la Bucuresti, rochiile de bal au intrecut ca numar ( si paiete) rochiile de cocktail iar papioanele-cravatele de birou. Semn de normalitate. Cadrilul a iesit, in sfarsit, mult mai armonios decat in anii trecuti, desi a debutat anevoios, cu o dispunere ingramadita amintind de strapungerea liniilor dusmane de catre infanteria romana. Maestrul de ceremonii, cu un accent si o rabdare germane, merita cu siguranta toata lauda. Timp de mai bine de patruzeci de minute, pe aceeasi melodie, a insistat sa ne transmita regulile imperialului cadril, explicand cadentat cum trebuie facuta reverenta, deplasarea pe diagonala, prezentarea doamnei, etc. Am avut o trecatoare ezitare in momentul in care ni s-a indicat schimbarea partenerilor, pentru a ajunge cu " the wrong lady". Cum ma simteam destul de bine descrisa de aceasta eticheta, m-am gandit sa raman pe loc, dar nu, cadrilul are ordinea sa superioara care trece pentru indoielile individuale. Asa ca am schimbat partenerul, am devenit " the wrong lady" a altcuiva, si in, fine " the right lady" a celui care ma privea fermecat, de la bun inceput.

Cred ca am facut bine.