Hava aduce apă. Și azi, ca de fiecare dată, îi aduce pomului apă cu căucul. Face câteva drumuri, de la tâşnitoare şi înapoi, dar nu se simte obosită. Zi de zi, după şcoală, dă fuga aici, în parcul acesta în care copacii au nume. Aşa i-a pro- mis bunicului. În fiecare zi. De la el ştie povestea pomului. Începe cu un tren.
Un tren. Un şir de 30 de cutii fără ferestre, puse pe roți. La fiecare vagon, gura de aerisire e blocată. Înăuntru, întuneric. Miroase a spaimă şi a moarte. În acest tren sunt închişi 2.530 de oameni. Este vară, iulie. Mai e puțin şi se des- chid cerurile. Aşa se spune că, pe şapte a şaptea, stelele fac o cruce mare pe
cer. Deocamdată, e 3 iulie, iar oamenii fac o rană mare chiar aici, pe pământ. Oameni. Sunt oameni cei care bat în cuie plăcuțele de fier pentru ca aerul să nu poată intra în vagoane. Sunt oameni cei care stropesc cu apă trenul, doar ca să-i amăgească pe cei însetați dinăuntru. Sunt oameni, sunt tineri, sănătoşi, frumoşi şi râd. Au uniforme, au arme şi mai ales au dreptate, ei aşa cred. Iar cei care cred că au dreptate atunci când fac răul sunt greu de oprit.
În gara din Roman, o femeie micuță e hotărâtă să oprească trenul. Nu, nu poate opri moartea. Dar poate alina. Și poate da o pauză suferinței.
— Sunt preşedinta Crucii Roşii, spune ea. Treaba noastră este să avem grijă de oamenii în suferință. Nu ne interesează dacă sunt evrei ori ba. Sunt oameni. Lăsați-ne să ne facem datoria. Lăsați-ne să le dăm măcar o gură de apă.
Aşa e drept!
— Credeți că o să schimbați istoria cu o gură de apă? Și apoi... cine mai ştie astăzi ce e dreptatea? murmură comandatul.
Dreptatea. Dreptatea nu omoară pe nimeni. Dreptatea nu umileşte. Dacă un singur om trebuie închis într-o cutie încinsă în numele unei idei drepte, înseamnă că ideea e strâmbă, aşa crede femeia cea micuța şi spune tare: Nu e o gură de apă, e o gură de viață. E o gură de speranță, adaugă ea în gând.
— Apă, apă, strigă cei din vagoane, coborând ca nişte umbre care nu mai recunosc soarele.
Trenul a oprit. Va porni din nou, după ce deportații au primit ceai, apă şi zahăr, după ce s-au spălat, după ce vagoanele au fost dezinfectate. Astăzi în Ierusalim există o plăcuță cu numele celei care, în iulie 1940, a avut curajul să oprească, într-o gară, nedreptatea: Viorica Agarici. În memoria ei, un arbore este plantat pe Aleea celor Drepți. Dintre cei 2.530 de evrei închişi în trenul morții, vor supraviețui 700. Unul dintre ei este bunicul Havei.
Apa amintirii nu seacă. Ca şi speranța, e apă vie.
Viorica Agarici (Bucureşti, 1886 – Bucureşti, 1979), Preşedinta Crucii Roşii din Roman. Născută într‐o familie de boieri liberali, a fost educată la institutul progresist Les Ruches din Franța, acelaşi pe care l‐a absolvit şi Eleanor Roosevelt. Pentru că pe 3 iulie1941 a oprit trenul cu deportați evrei, a fost nevoită să plece din Roman. Atunci şi mai apoi, în comunism, a fost ajutată de comunitatea evreiască. Numele ei este trecut pe lista „Drepți între Popoare“ la Ierusalim.
Poveste: Cristina Andone
Ilusatratie: Irina Maria Iliescu
Aparuta in: Nesupusele volumul 2
Editura Univers
Un tren. Un şir de 30 de cutii fără ferestre, puse pe roți. La fiecare vagon, gura de aerisire e blocată. Înăuntru, întuneric. Miroase a spaimă şi a moarte. În acest tren sunt închişi 2.530 de oameni. Este vară, iulie. Mai e puțin şi se des- chid cerurile. Aşa se spune că, pe şapte a şaptea, stelele fac o cruce mare pe
cer. Deocamdată, e 3 iulie, iar oamenii fac o rană mare chiar aici, pe pământ. Oameni. Sunt oameni cei care bat în cuie plăcuțele de fier pentru ca aerul să nu poată intra în vagoane. Sunt oameni cei care stropesc cu apă trenul, doar ca să-i amăgească pe cei însetați dinăuntru. Sunt oameni, sunt tineri, sănătoşi, frumoşi şi râd. Au uniforme, au arme şi mai ales au dreptate, ei aşa cred. Iar cei care cred că au dreptate atunci când fac răul sunt greu de oprit.
În gara din Roman, o femeie micuță e hotărâtă să oprească trenul. Nu, nu poate opri moartea. Dar poate alina. Și poate da o pauză suferinței.
Aşa e drept!
— Credeți că o să schimbați istoria cu o gură de apă? Și apoi... cine mai ştie astăzi ce e dreptatea? murmură comandatul.
Dreptatea. Dreptatea nu omoară pe nimeni. Dreptatea nu umileşte. Dacă un singur om trebuie închis într-o cutie încinsă în numele unei idei drepte, înseamnă că ideea e strâmbă, aşa crede femeia cea micuța şi spune tare: Nu e o gură de apă, e o gură de viață. E o gură de speranță, adaugă ea în gând.
— Apă, apă, strigă cei din vagoane, coborând ca nişte umbre care nu mai recunosc soarele.
Trenul a oprit. Va porni din nou, după ce deportații au primit ceai, apă şi zahăr, după ce s-au spălat, după ce vagoanele au fost dezinfectate. Astăzi în Ierusalim există o plăcuță cu numele celei care, în iulie 1940, a avut curajul să oprească, într-o gară, nedreptatea: Viorica Agarici. În memoria ei, un arbore este plantat pe Aleea celor Drepți. Dintre cei 2.530 de evrei închişi în trenul morții, vor supraviețui 700. Unul dintre ei este bunicul Havei.
Apa amintirii nu seacă. Ca şi speranța, e apă vie.
Viorica Agarici (Bucureşti, 1886 – Bucureşti, 1979), Preşedinta Crucii Roşii din Roman. Născută într‐o familie de boieri liberali, a fost educată la institutul progresist Les Ruches din Franța, acelaşi pe care l‐a absolvit şi Eleanor Roosevelt. Pentru că pe 3 iulie1941 a oprit trenul cu deportați evrei, a fost nevoită să plece din Roman. Atunci şi mai apoi, în comunism, a fost ajutată de comunitatea evreiască. Numele ei este trecut pe lista „Drepți între Popoare“ la Ierusalim.
Poveste: Cristina Andone
Ilusatratie: Irina Maria Iliescu
Aparuta in: Nesupusele volumul 2
Editura Univers
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu