Fata mea detestà clovnii. Drept pentru care, la fiecare petrecere de copii, avem un ritual. Mai intai intru eu, pentru a sonda terenul: " dar clovni, aveti?". Apoi ne facem un plan de bataie a carui varianta ideala presupune o lunga plimbare prin imprejurimi atunci cand apar perucile roz-mov si zambetele varuite. De fiecare data, insa, ajungem cumva la mainile infipte-n sold si la privirea incruntata catre animatorul binevoitor care mie nu imi pare clovn, dar fetei mele da. Si mai ales la sentinta "miroase urat aici" aplicata de la inaltimea celor 110 cm nefericitului care insista sa ne coopteze in niste jocuri atat de noi, atat de distractive.
La randul meu, nu pot spune ca am avut o relatie prea buna cu clovnii. Ca fost publicitar, ii inteleg. Copil cuminte fiind, ii toleram ca un bruiaj obligatoriu inainte de dresura cu maimute si ponei. Incadrati in categoria " tanti cu pene si paiete", ii aplaudam tare-tare ca sa plece cat mai repede. Rabdarea mea avea insa o limita, descrisa de cele trei bile negre unanim recunoscute drept Mickey Mouse. Cu manusile lui albe, supradimensionate, de infractor sau de boxer, inca mi se mai pare un personaj dubios. Iar vocea-i stridenta, de soprana nevrozata, imi da si acum fiori cand o regasesc in variatiuni de ghiseu.
Cineva mà intreba de ce am scris Povestile Muzicale. Raspunsul pretentios implicà un paletar de culori speciale, de la teoria muzicalà la experienta de trainer, de la strategia publicitarà la nostalgiile creative post-partum. Varinta scurta? Din teama de Mickey Mouse.
PS: In bestiarul actual al personajelor pentru copii, MM imi pare brusc benign. Printre bakugans, ben-teni si alti monstri cu ochi goi, soricelul Disney se misca pozitiv, e costructiv si echilibrat. Cam ca un presedinte american intr-o adunare de extraterestri pixelati. Sorry, Mickey!
La randul meu, nu pot spune ca am avut o relatie prea buna cu clovnii. Ca fost publicitar, ii inteleg. Copil cuminte fiind, ii toleram ca un bruiaj obligatoriu inainte de dresura cu maimute si ponei. Incadrati in categoria " tanti cu pene si paiete", ii aplaudam tare-tare ca sa plece cat mai repede. Rabdarea mea avea insa o limita, descrisa de cele trei bile negre unanim recunoscute drept Mickey Mouse. Cu manusile lui albe, supradimensionate, de infractor sau de boxer, inca mi se mai pare un personaj dubios. Iar vocea-i stridenta, de soprana nevrozata, imi da si acum fiori cand o regasesc in variatiuni de ghiseu.
Cineva mà intreba de ce am scris Povestile Muzicale. Raspunsul pretentios implicà un paletar de culori speciale, de la teoria muzicalà la experienta de trainer, de la strategia publicitarà la nostalgiile creative post-partum. Varinta scurta? Din teama de Mickey Mouse.
PS: In bestiarul actual al personajelor pentru copii, MM imi pare brusc benign. Printre bakugans, ben-teni si alti monstri cu ochi goi, soricelul Disney se misca pozitiv, e costructiv si echilibrat. Cam ca un presedinte american intr-o adunare de extraterestri pixelati. Sorry, Mickey!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu