Dantela, fluturari de gene si ceva snobism

Saptamana Strauss incepe cu o sesiune foto- dantela, roz, orhidee- pentru a intra in atmosfera muzicii pe care se fac promisiuni de dragoste ferice.

Povestim in urmatoarele sapte zile trandafirii despre atelierul de creatie pentru Ghid de buna purtare la concert. Ocazie cu care va veti aminti sa strigati "brava" unei soprane, nu "bravo" ( decat daca doamna arata excesiv de masculin). Ne oprim pret de un vals asupra istoriei familiei Strauss, un fel de telenovela Belle Epoque cu dramolete, rasturnari de situatie si efluvii de sentimente.  Duminica depanam impresii de la Balul Vienez de sambata seara ( muzica, matase, fluturari de gene).

Si, cu voia dvs, vom incheia glorios cu o recenzie creativa a Istoriei Snobismului ( daca nu in saptamana Strauss, atunci cand?).

Pe o alta zi de maine!

O imposibila iubire- executive summary

Ea- inalta, frumoasa, depresiva ( sau, dupa un decupaj modern, bipolar-dezordonata), excesiv de sensibila, talentata, cu inclinatii homosexuale.

El- urat, batran, aspru, riguros, complet lipsit de imaginatie, cu o liota de copii, vaduv.

Ea- compozitor stralucit, cu succese fluctuante in randul avizatilor, traind excesiv, fara sa-si planifice ziua de maine.

El- bogat cum numai un baron cu particula 'von', cai ferate si exploatari miniere poate fi in Rusia.

Ar putea fi o banala poveste de iubire.

Acum inversam genurile...

Si brusc intelegem de ce intre Ceaikovski si d-na von Meck nu a fost decat o stralucita corespondenta, una dintre cele mai bizare din istoria muzicii, nu lipsita de emotie sau de energie erotica. O poveste de iubire a doua suflete aflate in trupuri care nu se doresc. A doua minti care au nevoie una de cealalta pentru a trece prin rutina zilelor incarcate de facturi si fracturi casnice ( von Meck) sau pentru a-si sublima tulburarile creative, insomniile cronice, spaimele si vinovatiile fara nume( Ceaikovski).

Ani de zile si-au scris zilnic. Scrisori si...cecuri ( ultimele din partea Nataliei von Meck, desigur). Nu s-au vazut insa niciodata. Aceasta fiind conditia romantica impusa de la bun inceput de o vaduva batrana (dupa standardele vremii), urata, bogata, dependenta de muzica si singura. Catre un compozitor frumos, stralucitor, excesiv si bantuit de angoase.

Ca de obicei, genul conteaza.

E doar o observatie narativa, rog feministele sa inteleaga.

Vesti bune: pietonii si vuitonii in sfarsit... inegali.

Un amic publicitar m-a certat pentru ceea ce el a numit 'hiatusul dintre pozitionare si distributie'. In termeni profani, acesta presupune eroarea de a fi scris niste carti adresate segmentului premium, sofisticat, 'corporate' si de a le fi distribuit printr-un mijloc complet strain targetului. E imposibil de parcat langa un chiosc de ziare, s-a plans prietenul meu, iar vanatoarea de carti din fiecare luni poate fi un exercitiu familiar pensionarilor, nu si oamenilor ocupati care se simt dezarmati dupa al doilea "nu mai avem, cautati vis-a-vis, dupa intersectie".

Da, se pare ca pana acum "Povestile din Padurea Muzicala" s-au comportat ca niste carti pentru pietoni. Au ajuns cuminti in case, aduse de bunici, invatatori, profesori. Nu au zguduit paradigme artsy, fancy, hipster, uber-cool. Desi sunt carti bune nu numai de depozitat in bilioteca ci si de aratat, pentru a impodobi un cadru creativ.




















Aici 'vina' imi apartine. Am ales varianta publicarii intr-un tiraj care in Romania are rezonante de Coelho. Fara costuri suplimentare de promovare ( am renuntat cu usurare pana si la cutuma evenimentului de lansare, cel la care autorul culege laude dezlantuite si plictiseli inabusite). Si da, am ales o distributie de masa pentru o carte aspirationala. Cred ca sunt suficienti pietoni care pot pronunta "Chopin", fara a ne duce cu gandul la 'shopping' cu consoana finala cazuta. Pentru care Bach trece inainte de Maybach. Si pentru care Ceaikovski nu are legatura nici cu ceaiul, nici cu ski-ul.

Cel putin pana acum, am avut dreptate. La fel si prietenul meu, care va trebui sa faca un efort suplimentar pentru a ajunge la librariile Adevarul (fara parcare) sau pentru a accesa www.adevarulshop.ro. Pana la urma, Povestile din Padurea Muzicala pot fi carti de pietoni. Nu insa de Vuitoni. Si e bine sa fie asa.

PS: Visez o zi in care voi cere un taxi pe strada M..., iar dispecera ma va intreba, nelamurita: 'm' de la Mozart? Nu, de la macaroane, ii va raspunde pe speaker prietenul meu publicitar care va fi inteles ca muzica e singura democratie adevarata.

Strasnic, vinavat, Moscova

Vinovat e un cuvant rusesc. Vinavat, ca sa respectam pronuntia. Tot astfel strasnic. Intre vinavat si strasnic se perinda o intreaga experienta culinara moscovita, in care prea-plinul, abundenta si culorile naucitoare descriu un baroc slav chiar in sensul etimologic al termenului: perla neslefuita. Neslefuite par restaurantele Godunov sau CDL - barbare prin poleiala lor de prada mongola expunsa in obscuritatea unei bisericute din lemn. Strasnica- mancarea adusa in farfurii ale caror dimensiuni nemaivazute te obliga sa-ti tii mainile departate de corp intr-o gratioasa pozitie a doua din Lacul Lebedelor.

Rata indesata cu stafide, orez si mirodenii, puiul Kiev ( bun prieten al ratei de mai inainte), coltunasii ( ati ghicit, umpluti), totul e o mare revarsare sau o strasnica umplutura. Ne salveaza muraturile de poveste (usturoi, hrean, morcovi, dovleci) chiar atunci cand nostalgia prea-plinului- care- fuse incepe sa picure in tonuri minore. Pe nesimtite, empatizam cu jelania femeilor trupese venite sa ne cante despre serile din Moscova, iubiri de pusta, katiuse si kalinci. Am ochi negri, drept pentru care prind din zbor o dedicatie facuta prin arcuiri complice de sprancene de catre o babushka din cor. Litania-vals "Ocii ciornaie" m-a gasit totusi nepregatita, asa ca, dupa o lupta dreapta cu nostalgia sufletului rus, nu am altceva mai bun de facut decat sa ma concentrez asupra servetului bogat brodat de pe masa. Daca plangeti usor, nu mergeti la Godunov si, in general,  la niciun alt restaurant din categoria 'strasnic'. 

In zona 'vinavat' se inscriu restaurantele in care influentele aristocratic-europene ( mai ales franceze) sunt reinterpretate ruseste. Cu mult aur, mai precis, daca ne referim la Most (dreapta). Cu atmosfera de nunta ( Savoy). Sau cu misterul unei biblioteci nobiliare- Puskin Cafe ( vezi mai jos).

Sa adastam aici o vreme, pentru ca da, imi place povestea cafenelei nascute dintr-un vers,  patruzeci de ani dupa ce Gilbert Becaud canta despre Natalie, Piata Rosie si...Puskin Cafe. Despre primele doua avem motive serioase sa credem ca existau si in anii 60,

Ultima a fost deschisa abia catre sfarsitul anilor '90 intr-o veche resedinta nobiliara. Carti vechi. Pian. Mai ales...liniste. Altfel, gustari cu nume poetice  ( Vis de iarna, Vis de vara). Surprinzator, o suta de varietati de miere ( de pusta, de paduri arctice, de ienupar, etc).  Deloc surprinzator, tot atatea feluri de sampanie. Pentru a pastra nuanta de vinovatie, presupun.  Potentata la final de foaia delicat scrisa cu niste cifre barbare, si iata ca revenim la sentimentul strasnic al fiintei. Iesim pe cel mai vechi bulevard din Moscova, Tverskaia, acolo unde Ceaikovski a poposit la un hotel dupa o casatorie nefericita (si neconsumata) cu o fosta eleva. Aerul e proaspat, casele sunt joase, miroase a tei si a Iesi. Ne imprietenim, in sfarsit, cu mama Rusie, ajutati de niste trufe din pivnita cofetariei Puskin.  Si mai ales de o noapte de iunie, a carei lumina polara ne absolva de orice vinovatie si ne ingaduie sa traim... strasnic.

Nu ma uita

"Cioburi. O mica sticla cu esenta de violete se sparse in bucati disonante. Petale. Cupele crinilor se deschisera ca niste panze de corabile, apoi cazura greu pe podea. Vantul ivit de nicaieri se franse la fel de brusc cum incepuse. Apoi pendula batu ora sapte si, din ultima raza a apusului, se desprinse o zana uituca. (...) In Taramul Uitarii, langa un calut violet, o zana canta la pian si face briose. Degetele-i subtiri tin minte ceea ce ea a uitat de mult. Cand se face seara, se indreapta cu pasi usori catre veranda desenata de iedera. Culcata cu capul in poala mamei Lethe, priveste cum doarme cerul".

Nu-ma-uita este mica zana cu par violet care incearca sa destrame vraja uitarii invatand pe dinafara nocturne de Chopin. E ultima poveste din "Chopin si balada stropilor de ploaie". Si a saptea schita din "Povesti de adio" ( de citit peste noua luni). Obsesie? Nostalgie? Incapatanare? Mai degraba piatra unghiulara.

Probabil ca fiecare om are un cuvant-cheie, un fel de capat de lumanare care sa-l poarte prin lume. Cu care sa-si arda degetele. Sa-si afume parul. Si cu care sa se reflecte in ochii celorlalti. Cuvantul meu este uitarea. De cand ma stiu, ma tem sa nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cartile pe care le-am citit, sa nu uit cheile in usa si cardul in bancomat. Pastrez bilete de dragoste si bilete de tramvai, mailuri de adio si cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sarbatoresc niciodata). Culeg cate o piatra din fiecare colt de pamant care m-a julit cu frumusetea sau cu pustietatea lui. Si, mai ales, am cimitirele mele preferate *: din Botosani ( cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de rasarit), din Praga, desigur, apoi cele din Cannes ( cu belvedere marina), Montmartre (literar) si Brasov (german).


Chopin este tovarasul meu in taramul uitarii. Nu ma copleseste ( ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu ma adanceste in profunzimi metafizice ( ca Bach, Albinoni, Corelli), nu ma striga pe nume de inger ( ca Mozart). Nu ma vindeca, nu ma cearta. Ma acompaniaza.

PS: Iata ca se incheie saptamana Chopin. De luni va fulgui peste noi o carte despre Ceaikovski, cu povesti de ceai si de zapada.

---

[*] Promit un articol cu moda de cimitir, despre fascinantele trenduri in inscriptii si decoratiuni “eterne”.

Cui i-e frica de MM?

Fata mea detestà clovnii. Drept pentru care, la fiecare petrecere de copii, avem un ritual. Mai intai intru eu, pentru a sonda terenul: " dar clovni, aveti?". Apoi ne facem un plan de bataie a carui varianta ideala presupune o lunga plimbare prin imprejurimi atunci cand apar perucile roz-mov si zambetele varuite. De fiecare data, insa, ajungem cumva la mainile infipte-n sold si la privirea incruntata catre animatorul binevoitor care mie nu imi pare clovn, dar fetei mele da. Si mai ales la sentinta "miroase urat aici" aplicata de la inaltimea celor 110 cm nefericitului care insista sa ne coopteze in niste jocuri atat de noi, atat de distractive.


La randul meu, nu pot spune ca am avut o relatie prea buna cu clovnii. Ca fost publicitar, ii inteleg. Copil cuminte fiind, ii toleram ca un bruiaj obligatoriu inainte de dresura cu maimute si ponei. Incadrati in categoria " tanti cu pene si paiete", ii aplaudam  tare-tare ca sa plece cat mai repede. Rabdarea mea avea insa o limita, descrisa de cele trei bile negre unanim recunoscute drept Mickey Mouse. Cu manusile lui albe, supradimensionate, de infractor sau de boxer, inca mi se mai pare un personaj dubios. Iar vocea-i stridenta, de soprana nevrozata, imi da si acum fiori cand o regasesc in variatiuni de ghiseu.


Cineva mà intreba de ce am scris Povestile Muzicale. Raspunsul pretentios implicà un paletar de culori speciale, de la teoria muzicalà la experienta de trainer, de la strategia publicitarà la nostalgiile creative post-partum. Varinta scurta? Din teama de Mickey Mouse.

PS: In bestiarul actual al personajelor pentru copii, MM imi pare brusc benign. Printre bakugans, ben-teni si alti monstri cu ochi goi, soricelul Disney se misca pozitiv, e costructiv si echilibrat. Cam ca un presedinte american intr-o adunare de extraterestri pixelati. Sorry, Mickey!

Acasa e ... Chopin

Azi iubirea e ocupata sa insemneze orasul cu urme de ruj.

Umfla baloane, liciteaza flori, rontaie briose in forma de inimioare.

Mai bine ar da zapada.