Petrecerea e in alta parte

Rochie. Sclipitoare. Pantofi. Abrupti. Rimel. Prea mult, ca orice truc descoperit dupa treizeci de ani.

Si totusi ceai. Si totusi mere. Mai ales deloc zapada.

Demachiant. Tricou.  Ciorapi. Pamuk sau Carver?

In aceasta noapte, petrecerea e in alta parte.

Blond deschis

 “ ..am pierdut intr-o singura zi, cu un fax, 80% din business.”  [1]

Odata cu faxul pierzator, dar cu infinit mai putin ecou, mi-am facut intrarea in breasla publicitarilor. Se intampla acum 12 ani, managerul care se ocupa de contul damnat isi facea ladita de plecare, astfel incat prima mea zi in agentia cu cea mai mare cifra de afaceri din Romania a avut o inevitabila atmosfera de provizorat. Timp de o saptamana nu am avut nici birou nici calculator, si doar mai tarziu, cand aceeasi soarta au impartasit-o toti colegii nou sositi, am inteles ca aceasta nu era o nicidecum o intamplare ci un ritual. Un traseu scrasnit de initiere, prin care ti se punea la incercare rabdarea si mai ales ti se testa unghiul cu care erai dispus sa iti apleci coloana vertebrala.

Atunci am acceptat senina coltul de masa oferit de account-directorul meu si am facut turul agentiei, plictisind pe toata lumea cu un nume care avea sa fie uitat in urmatoarele secunde, dat fiind faptul ca era urmat de titulatura “ noua noastra colega de la Ogilvy, account executive”. Cum nu eram o achizitie, mi-am castigat doar pe dibuite un nume si mai ales o porecla (&one, Danone, Avionul Alb). In primii 10 ani am trecut prin 9 team-building-uri, 12 redecorari si doua schimbari radicale de management. Am asistat la recrutari glorios trambitate si la concedieri minunat justificate. Mai repede decat apuca asistenta GM-ului sa imi schimbe cartile de vizita, m-am metamorfozat din caraus de mailuri-briefuri-statusuri in account director, CS director pentru ca apoi sa imi deschid aripile de director executiv al Ogilvy&Mather. Oamenii cu care am pornit la drum s-au casatorit, au facut copii, au plecat din tara sau au murit. Tot atatea mailuri de despartire, unele optimiste, altele nostalgic-dezamagite, cele mai multe profesionist scrise, instituind pe nesimtite regulile unui gen: mesajul corporatist de adio.

“Blond deschis” porneste de la aceasta experienta personala si de la o arhiva de peste 500 de mesaje corporatiste din gama riturilor de trecere, fie acestea de acces, de sudare a echipei sau de exit ( Ei bine, da, am pastrat toate mailurile de adio ca si pe cele “motivationale”). Va fi un roman despre publicitate. Dar mai ales despre publicitatea de dupa publicitate si despre dragostea de dupa dragoste.

---

[1] Mihaela Nicola, fost MD Ogilvy& Mather, intr-un interviu glossy

Teama de blog

Ideea ca am blog ma bantuie ca un geam deschis iarna. Stiu ca ar trebui sa umplu cu ceva golul acela prin care sufla vantul, ca ar trebui sa apar mai des in cadrul ferestrei, sa fac nonsalant din poignet-ul stilistic al experientelor minunate intru scris, gatit, iesit, poleit.

Doar ca pentru mine acest blog ar trebui sa fie nu atat o vitrina "aspirationala" cat un culcus.  O scorbura mica-mica in care mai adaug cateva paie despre Padurea Muzicala, niste pietricele adunate de prin lumea larga si, eventual, niste fasii de ceata : atelierul de creatie pentru Povesti de adio  (povestiri despre desprinderi, parasiri, hai sa spunem rituri de trecere) si pentru Blond deschis  (roman despre publicitari din perspectiva celei mai importante persoane din agentie -secretara).

Altfel, sunt omul care nu mai merge nicio zi la sala din momentul in care si-a facut abonament. Care nu poate sa vina niciodata la o intalnire la ora fixata (drept pentru care ajunge mai devreme). Care nu isi sarbatoreste ziua de nastere si isi inchide cu delicatete telefonul pe 7.6 . Care nu poate scrie pe blog ca un blogger, dar se gandeste zilnic sa o faca si e vinovat in fiecare clipa pentru ca nu, nu poate.

Plăcinta muzicală a lui Bach

O reţetă aprobată de ariciul Sebastian

2 foi de plăcintă

7 mere roşii

2 mere verzi

1 gutuie

o mână de nuci

scorţişoară

zahăr

ulei

În primul rând, trebuie să aveţi pregătite toate ingredientele. Insist, toate. Pe o tavă nu mai mare de trei pătuţuri de arici, se aşază foia de plăcintă, se unge cu puţin ulei (cel mai bine ar fi să folosiţi o pană împrumutată de la o doamnă gâscă). Se aşterne o păturică de mere rase, apoi un strat subţire de fulgi de gutuie. Presăraţi o mână de miez de nucă, apoi aşezaţi cu grijă cea de-a doua foaie de plăcintă (ştiţi deja, unsă cu puţintel ulei). Lăsaţi tava la cuptor 30 de minute. Presăraţi apoi scorţişoara şi zahărul vanilat. Vă rog să îmi păstraţi şi mie o bucăţică!

Ariciul Sebastian

Trei metode si un pic de Love Story

Iar Profesorul Wright a zis: "metoda Kodaly, metoda Orff, metoda Suzuki?"

M-am uitat intai in tavanul (gri) al celei mai mici cladiri cubiste din Harvard Yard. Apoi in podeaua (gri) a aceleiasi cladiri numite fara imaginatie “Music Building”.

“I’ll be back” am spus. Si am fost. Dupa ce am trecut pe la Lamont Library, Harvard Book Store, Harvard Coop si biblioteca centrului de studii muzicale din campus.

“Suzuki ca spirit (muzica se invata firesc, in familie, ca si limba materna), ceva Kodaly (muzica prin joaca), putin Orff ( muzicalitate prin improvizatie). De fapt Audit de Brand Muzical. Ca in publicitate.” Am rostit, mult mai senina dupa cele cateva zile bune de buchiseala.

A fost randul profesorului sa priveasca confuz in zarea mochetei (va amintiti, gri).   M-am hotarat atunci sa nu-i dau ocazia sa emita acel cuvant care e echivalentul academic al usii inchise, al ultimei lopeti funerare sau al butonului off de la telecomanda atentiei: “interesting”. I-am turuit despre ideea brandului de tara, de om politic, de ce nu si de compozitor? Copiii se apropie firesc de branduri pentru ca acestea au personalitate, culoare, poveste. De ce nu ar avea si muzica? Copiii dorm cu Minnie, Barbie, Mickey, Winnie. De ce nu ar face-o cu Mozart, Beethoven sau Chopin? Si i-am intins celui mai rabdator profesor de muzica pe care l-am intalnit vreodata o pagina cu Tabelul. Despre care trebuie sa mai strang ceva curaj pentru a va povesti fara sa va blurez si ultima unda a bunavointei.

Ca incheiere pentru astazi, doamnelor si domnilor, Shinichi Suzuki:

"Teaching music is not my main purpose. I want to make good citizens, noble human beings. If a child hears fine music from the day of his birth and learns to play it himself, he develops sensitivity, discipline and endurance. He gets beautiful heart."

PS: Se pare ca am uitat de promisiunea cu Love Story. O parte din film a fost turnata chiar in cladirea care, treizeci de ani mai tarziu, a gazduit conversatia de mai sus. Am spus putin Love Story, bine?

Despre Harvard, numai de bine

Motto: " Din fericire maine e mereu azi"

Unii oameni isi uita cheile in usa. Altii, copiii la locul de joaca din mall. Eu am uitat de blog si el de mine. Nu m-a strigat pe nume, nu m-a tras de maneca, nu mi-a cerut o noua jucarie. Probabil ca si blogurile au viata lor, cel putin de sarbatori, am conchis. Si am hotarat sa numesc “maine” aceasta joi si sa depan mai departe povestea povestilor mele, pe unde s-au perindat ele, oamenii pe care i-au iubit, paginile pe care si le-au julit sau mototolit.

Plonjam asadar direct in 2009, la Harvard FAS, cand incercam sa sar cumva peste blocul colegilor mei hiper-destepti, nedrept de cultivati si antrenati sa reziste ore in sir in bibliotecile-templu  Lamont-Widener dar si in barurile-sanctuar OM, Temple si Upstairs in the Square. La cursul de scriere creativa eram singura care la sase luni nu spusese “ma-ma-ma” in engleza. Singura care nu citise inainte de a face pojar Flannery O’Connor, Raymond Carver sau Toni Morrison. Singura care nu stia sa foloseasca parola FAS pentru a survola cele sapte milioane de carti accesibile noua, studentilor.

Aici se cere un intermezzo explicativ. La Harvard e imposibil sa fii exceptional. Toti sunt. E aproape imposibil sa fii excentric. Oricum nimanui nu-i pasa. De la zecile coduri pantone de culori ale pielii, la cartile publicate la 20 de ani, de la OZN-urile artizanale ale vecinilor de la MIT la fluturii lui Nabokov de peste drum, toate s-au mai vazut. Iar in campus privirea este discret blazata, chiar daca rimelata cu politetea incluziunii si pe alocuri ascutita de nervul competitiei. 

Am hotarat atunci sa fac ceva cu adevarat diferit. De neconceput. Complet in afara reperelor. Am lipsit o zi.  Si am confectionat apoi o poveste pentru a-mi justifica balcanicul chiul. Restul s-a rostogolit cu repeziciunea vestilor bune: profesoara m-a invitat la un ceai acasa, am facut un plan pentru o noua carte, apoi m-a recomandat unui coleg de la catedra de teorie muzicala. Ce lucruri drepte mi-a impartasit dr. Wright despre "Povesti din Padurea Muzicala", intr-o alta zi de maine. Caci aceasta s-a cam intunecat.

Primele mele sapte carti

....s-au nascut acum sapte ani.  Tocmai renuntasem la o slujba cu vizibilitate, putere si status. Ma indreptam bajbaind catre un damb privit cu politete dar niciodata aclamat. Sa-l numim Hopul Primului Copil. Si sa bem repede un pahar cu apa ca sa ne venim in fire.


Primul copil. Mic. Urat. Frumos. Pe cale de a fi iubit.


Fragil ca un firicel de luna, primul meu copil tipa ca o soprana la repetitii. Cu ceva pauze, putine si scurte. Am leganat-o ore in sir.  In brate. Pe perna. Cu patul. Cu masina. I-am cantat imnul national, balade de Alifantis, romante si cantece de catanie. Cand am ragusit, i-am pus Vivaldi. Si s-a facut liniste.


Dupa cativa ani, fata mea recunostea fara efort, de la primele masuri, bucati din  Bach, Albinoni, Pachelbel,  Beethoven, Chopin,Ceaikovski, Strauss, spre deosebire de tatal sau care o intreba spasit : "sa fie Mozart?". Au inceput sa curga apoi povestile despre ce ne spune fiecare piesa muzicala. Incet-incet, s-a conturat un spatiu magic, Padurea Muzicala, in care sapte compozitori- spiridusi traiesc in sapte copaci. Si pentru ca invatasem din publicitate ca sexul, animalele si umorul asigura memorabilitatea, am hotarat sa folosesc doua dintre ele ( ultimele doua) pentru a schita niste povesti cu ritm alert,creative si...educative despre muzica clasica.


Este ora doua dimineata.Un copil sau poate doar o mata se tanguie  in departare. Maine povestim ce se intampla cand brand audit-ul se intalneste cu teoria muzicala intr-o vara fierbinte, la Harvard.

Tot maine, la Adevarul, apare prima mea carte, "Poveste muzicala de Craciun". Sper sa fie mai putin zgomotoasa decat primul copil. Sau poate nu.